Veţi fi remarcat schimbarea la faţă a blogului. Da, vrea să sugereze trecerea mea la the dark side :) Nici vorbă, e doar un mod de a marca o altă dată arbitrară - aceea a începutului de an. Tuturor cititorilor mei, mai vechi, mai noi, sănătate!
Am avut ieri plăcerea să aflu că un fost coleg de seminar (la cernicana ITA mă refer) a început recent un blog ateist. Îi urez minte limpede şi inimă mereu bună! Şi, cu ocazia asta, fac cu ochiul către cititorii mei atei care, dintr-un motiv sau altul, mai frecventează încă biserici creştine :)
Am ales să dedic această postare aniversară unui subiect pe care l-am mai vizitat, în treacăt, în trecut - confluenţa dintre teologie şi sexualitate. În primul rînd, mă raliez acelor voci (cum ar fi cea a defunctului Christopher Hitchens sau a vivacelui Stephen Fry) care susţin că biserica catolică este, măcar prin dictatele ce interzic contracepţia, o organizaţie criminală. Poate părea paradoxal, ştiu. Dar încă mor oameni din cauza ignoranţei manipulate religios, încă se nasc copii nedoriţi într-o lume şi-aşa aglomerată. Despre faptul că romano-catolicismul condamnă homosexualitatea în timp ce muşamalizează decenii de abuz sexual de minori nici nu mai vorbesc.
Am pomenit la un moment dat de "mistica himenului". Celor care vor să afle mai multe despre istoria culturală a virginităţii acest link le poate servi drept excelent punct de plecare. Un caz special de teologie a himenului găsiţi aici. Şi extrem de utile informaţii medicale despre mitologia primului contact sexual aici.
Veţi fi auzit deja că raiul islamic îi promite credinciosului 72 de fecioare. Ceea ce probabil nu ştiţi este că cel puţin un comentator medieval al Coranului, Jalaluddin Al-Suyuti, susţinea virginitatea perpetuă (cvasi-marianică) a celor 72 de femele celeste. În plus, cerul lui îi garantează credinciosului o veşnicie priapică. Apetisant, nu?
În fine, e bine de ştiut că, în ciuda faptului că prepuţul lui Isus şi-a făcut de-a lungul timpului apariţia, ca relicvă, în diferite locuri din lume (uneori în mai multe simultan), în secolul XVII acesta se afla în cer. În De praeputio Domini nostri Jesu Christi diatriba, Leo Allatius, bibliotecar la Vatican, susţinea că recent descoperitele inele ale lui Saturn nu erau altceva decît celebrul prepuţ.
sâmbătă, 31 decembrie 2011
vineri, 30 decembrie 2011
Notă cronoapocaliptică
Sînt orele prînzului pe "meridianul zero". În partea opusă a globului, în Samoa, ziua de joi, 29 decembrie, tocmai a făcut loc zilei de sîmbătă, 31 decembrie. Şi se pare că se lasă cu scandal. Uraaa! Din cîte înţeleg, biserica adventistă (adică structurile de putere - conferinţa, pastorii, ceva şefi de trib) a hotărît să "ţină duminica" (adică să păstreze vechiul calendar, mergînd la biserică odată cu restul creştinilor). Dar s-au găsit ceva disidenţi, care vor adopta schimbarea calendarului şi pentru care sabatul a început la apus, ieri, într-o joi :) Trăiască berea! Nu pot să nu mă prăpădesc de rîs cînd citesc prin articolele "teologice" de pe site-ul Diviziunii Pacificului de Sud (primul link de adineaori) aceleaşi vechi aberaţii despre sabat ca "semn al legămîntului" (care legămînt?) şi "sigiliu al lui Dumnezeu". Rîd şi mai tare cînd îmi aduc aminte de discuţia despre crăciun de pe site-ul lui Florin - niscai adventişti sînt disperaţi că "ce facem? dacă semănăm prea mult cu 'lumea', ce motiv o să mai aibă să ne persecute? că doar asta aşteptăm fierbinte - mama tuturor persecuţiilor". Ha ha ha! Iată cum acelaşi conservatorism vînjos duce la serbarea duminicii :))
joi, 29 decembrie 2011
Notă cronomesianică
Unul dintre "argumentele" cele mai rizibile ale genului de evanghelişti care nu se vindecă de semidoctism nici cu trei doctorate este "împărţirea" istoriei în înainte de şi după Hristos. Personajul central din evanghelii e atît de impunător, de glorios, de divin, că ne socotim anii după el. Pe dracu'. E ca şi cum am spune că Observatorul Regal de la Greenwich este centrul lumii, cea mai sfîntă bucată de pămînt şi însuşi tronul tiranului universului pentru simplul motiv că am decis acum ceva mai bine de un secol că "meridianul zero" trece prin Londra. Şi anno domini, şi GMT-ul (devenit UTC; Zulu Time pentru cei care ne-am făcut studiile la televizor) sînt doar monumente ale unor imperii - Sfîntul Imperiu Roman (socotit de la carolingieni; vezi aici) şi, respectiv, Imperiul Britanic. Creştinismul răsăritean, chiar şi pe la 1700, socotea anii de la "zidirea lumii", după modelul primilor creştini, care preluaseră cronografia evreilor elenişti. Prin urmare, î.d.Hr. şi d.Hr. sînt doar convenţii istorice (reflectînd poziţii de putere) şi penibile argumente teologice. Nici nu vă mai aduc aminte de faptul că nu ştim anul naşterii personajului Hristos (deşi ştim cu siguranţă că nu este anul 1 d.Hr.).
marți, 27 decembrie 2011
Lui Edi, pe un alt divan
De ce să numim "teism" ceea ce e de fapt, în cele mai bune cazuri, deism? Doar pentru a echivoca în speranţa îmblînzirii credincioşilor? E adevărat că ştiinţa e, în esenţă, căutare de Dumnezeu. Dar că l-ar fi găsit sau că Dumnezeul pe care îl adulmecă ştiinţa ar semăna cu dumnezeul teist e o enormitate. Newton respingea, din cîte ştim, trinitatea şi supranaturalul. Iar unul dintre cei mai importanţi exponenţi contemporani ai consilienţei (chiar titlul unei cărţi din 1998), E. O. Wilson, se declară "deist provizoriu" şi opinează (sublinierile mele):
The predisposition to religious belief is an ineradicable part of human behavior. Mankind has produced 100,000 religions. It is an illusion to think that scientific humanism and learning will dispel religious belief. Men would rather believe than know... A kind of Darwinistic survival of the fittest has occurred with religions... Religious practices confer biological advantage. The mechanisms of religion include (1) objectification (the reduction of reality to images and definitions that are easily understood and cannot be refuted), (2) commitment through faith (a kind of tribalism enacted through self-surrender), (3) and myth (the narratives that explain the tribe's favored position on the earth, often incorporating supernatural forces struggling for control, apocalypse, and millennium). The three great religion categories of today are Marxism, traditional religion, and scientific materialism... Though theology is not likely to survive as an independent intellectual discipline, religion will endure for a long time to come and will not be replaced by scientific materialism ([which is, by the way] the only worldview compatible with science's growing knowledge of the real world and the laws of nature).
Apoi, umanismul renascentist căuta tocmai unitatea cunoaşterii printr-o întoarce la sursele clasicităţii - exact ceea ce spui că-ţi doreşti. Tocmai umanismului îi datorăm "absolutele" Declaraţiei de independenţă - ghilimelele fiind obligatorii, măcar pentru motivul că părinţii fondatori vorbeau despre egalitate înainte de, spre exemplu, abolirea sclaviei. Mai mult, îi interesa de fapt dreptul la revoluţie (care este, într-adevăr, "întoarcere"). Acestuia îi rezerv, cu destule rezerve, epitetul "absolut" :)
PS Pentru că ai pomenit Balaurii lui Carl Sagan (şi apropo de revoluţii), ai citit Up from Dragons (2002)? Unul dintre autori e fiul lui Carl, Dorion. Long live Freud! :D
The predisposition to religious belief is an ineradicable part of human behavior. Mankind has produced 100,000 religions. It is an illusion to think that scientific humanism and learning will dispel religious belief. Men would rather believe than know... A kind of Darwinistic survival of the fittest has occurred with religions... Religious practices confer biological advantage. The mechanisms of religion include (1) objectification (the reduction of reality to images and definitions that are easily understood and cannot be refuted), (2) commitment through faith (a kind of tribalism enacted through self-surrender), (3) and myth (the narratives that explain the tribe's favored position on the earth, often incorporating supernatural forces struggling for control, apocalypse, and millennium). The three great religion categories of today are Marxism, traditional religion, and scientific materialism... Though theology is not likely to survive as an independent intellectual discipline, religion will endure for a long time to come and will not be replaced by scientific materialism ([which is, by the way] the only worldview compatible with science's growing knowledge of the real world and the laws of nature).
Apoi, umanismul renascentist căuta tocmai unitatea cunoaşterii printr-o întoarce la sursele clasicităţii - exact ceea ce spui că-ţi doreşti. Tocmai umanismului îi datorăm "absolutele" Declaraţiei de independenţă - ghilimelele fiind obligatorii, măcar pentru motivul că părinţii fondatori vorbeau despre egalitate înainte de, spre exemplu, abolirea sclaviei. Mai mult, îi interesa de fapt dreptul la revoluţie (care este, într-adevăr, "întoarcere"). Acestuia îi rezerv, cu destule rezerve, epitetul "absolut" :)
PS Pentru că ai pomenit Balaurii lui Carl Sagan (şi apropo de revoluţii), ai citit Up from Dragons (2002)? Unul dintre autori e fiul lui Carl, Dorion. Long live Freud! :D
Oameni, în carne şi oase, pe divan
Profesorul Lăiu a scris zilele trecute un comentariu pe site-ul lui (la o discuţie despre cît e păgîn şi cît e creştin în sărbătorirea Crăciunului) din care am ales să dezgrop cîteva fragmente. Sper să-l cunoaşteţi astfel mai bine şi să înţelegeţi de ce, deşi strivit uneori de povara credinţei pe care o poartă, e unul dintre oamenii lucizi ai adventismului românesc. Mi-am permis să subliniez unele pasaje.
Universitatea din Tübingen a fost la origine catolică, într-adevăr, aşa cum au fost catolice toate universităţile înainte de reformă. Nu au existat universităţi ortodoxe sau husite. Universităţile au apărut ca o preocupare a învăţaţilor Bisericii pentru dezvoltarea culturală şi apoi ca un efect al Renaşterii umaniste, înainte de Reforma protestantă. Acesta este unul din lucrurile bune pe care le-a făcut Biserica Romano-Catolică.
...teologia tradiţională nu era pregătită (şi nici acum nu este pregătită) să facă faţă provocărilor gândirii libere. Universităţile mari nu sunt confesionale, ele sunt umanist-liberale. Facultăţile de teologie ale marilor universităţi pot fi încă sub tutela unor biserici, iar acolo unde este vorba de învăţământ catolic, întotdeauna este susţinut de profesori iezuiţi, care sunt adesea printre cei mai buni. (Eu aş închiria vreo doi, cel puţin pentru nevoia de provocare a gândirii, inclusiv în teologie)...
Toate aceste suspiciuni sunt absolut prosteşti, indiferent cine le-ar fi conceput primul. Iezuiţii sunt un ordin catolic, sunt bărbaţi cu votul de celibat, total dedicaţi unei misiuni catolice în care ei cred şi care, în ciuda unui sistem nebiblic şi necreştin pe care-l susţin, au partea lor bună de specialişti în diverse domenii în învăţământul catolic şi în cercetarea ştiinţifică. Unii au primit premiul Nobel chiar.
Şi dracii cred
Unul dintre trucurile cele mai spectaculoase ale religiei este amalgamarea noţiunilor de "credinţă" şi de "adevăr". În realitate, adevărul nu are nevoie de credinţă - e contradictoriu să spui "accept adevărul acesta prin credinţă".
Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.
Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.
Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.
Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.
Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.
"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.
Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.
Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.
Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.
Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.
Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.
"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.
luni, 26 decembrie 2011
Crocodili străvezii pe podea
Mi-a mai scris Florin. Curioşii să-l citească şi să-l cîntărească. Eu îl găsesc prea uşor. Aştept să termine de citit toate postările mele despre Daniel şi istoricism. Deocamdată, nu simt nevoia să-l mai pun la punct. Genialitatea mi-a confirmat-o Florin anterior. Ce altceva mi-aş mai putea dori?
PS Trebuie să-i atrag totuşi atenţia lui Florin că traducerea lui Cornilescu la Exodul 17:16 e cu totul incertă - iată nota din NET Bible: The line here is very difficult. The Hebrew text has כִּי־יָד עַל־כֵּס יָהּ (“for a hand on the throne of Yah”). If the word is “throne” (and it is not usually spelled like this), then it would mean Moses’ hand was extended to the throne of God, showing either intercession or source of power. It could not be turned to mean that the hand of Yah was taking an oath to destroy the Amalekites. The LXX took the same letters, but apparently saw the last four (כסיה) as a verbal form; it reads “with a secret hand.” Most scholars have simply assumed that the text is wrong, and כֵּס should be emended to נֵס to fit the name, for this is the pattern of naming in the OT with popular etymologies – some motif of the name must be found in the sentiment. This would then read, “My hand on the banner of Yah.” It would be an expression signifying that the banner, the staff of God, should ever be ready at hand when the Israelites fight the Amalekites again.
PPS Că Exodul 15:17 s-ar referi la "căminul ceresc" e absurd. Nici contextul, nici terminologia nu tolerează o asemenea interpretare (şi makhon, şi miqdash se referă fără probleme la templul de la Ierusalim - v. Exodul 25:8; Isaia 4:5; Ezra 2:68).
PS Trebuie să-i atrag totuşi atenţia lui Florin că traducerea lui Cornilescu la Exodul 17:16 e cu totul incertă - iată nota din NET Bible: The line here is very difficult. The Hebrew text has כִּי־יָד עַל־כֵּס יָהּ (“for a hand on the throne of Yah”). If the word is “throne” (and it is not usually spelled like this), then it would mean Moses’ hand was extended to the throne of God, showing either intercession or source of power. It could not be turned to mean that the hand of Yah was taking an oath to destroy the Amalekites. The LXX took the same letters, but apparently saw the last four (כסיה) as a verbal form; it reads “with a secret hand.” Most scholars have simply assumed that the text is wrong, and כֵּס should be emended to נֵס to fit the name, for this is the pattern of naming in the OT with popular etymologies – some motif of the name must be found in the sentiment. This would then read, “My hand on the banner of Yah.” It would be an expression signifying that the banner, the staff of God, should ever be ready at hand when the Israelites fight the Amalekites again.
PPS Că Exodul 15:17 s-ar referi la "căminul ceresc" e absurd. Nici contextul, nici terminologia nu tolerează o asemenea interpretare (şi makhon, şi miqdash se referă fără probleme la templul de la Ierusalim - v. Exodul 25:8; Isaia 4:5; Ezra 2:68).
duminică, 25 decembrie 2011
Balene roz pe tavan
Florin a răspuns. Sînt împărţit între nevoia de a-i da peste bot (cum merită de mai multă vreme) şi plăcerea de a păstra amintiri frumoase cu un om deseori admirabil. Sper să cîştige şi de data asta cea de-a doua.
Eu nu ridiculizez nicio scriere antică. Ridiculizez, cînd e cazul, doar credulitatea (şi argumentele circulare) care transformă o scriere antică, oricare ar fi ea, în "Scriptură". Şi asta indiferent cît de "fericită" e credulitatea cu pricina.
Am spus deja: "Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp... Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi." Dacă e nevoie, adaug: nu avem nici cît negru sub unghie argumente că învierea e altceva decît o fantezie; şi nu, nu are cine să revină.
Nu e nimic "cinstit" în ideea că "scenariul 'planului de mântuire', cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească". Orice scenariu poate fi conceput de o minte omenească. Scenariul "planului de mîntuire" nici nu e mare brînză - creştinii sînt cea mai bună demonstraţie a limitelor lui. Şi sînt destui cei care văd în Coran, de exemplu, o scriere ce "depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie".
Despre martiraj am mai scris, inclusiv ca argument extrem de prost pentru autenticitatea unei credinţe. Mulţi oameni au murit şi mor pentru mai puţin decît "scenariul 'planului de mîntuire'". Lumină nu e nici "înăuntru", nici "afară". Peste tot sînt(em) doar umbre.
"Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată." Exact motivul pentru care orice "credincios" este un interpret prost al "scripturii" lui şi, în ultimă instanţă, un om neserios. El va face orice acrobaţie necesară pentru a evita concluziile "distructive pentru credinţă".
"Pe temeiul martorilor". Nu avem martori în Noul Testament, ci doar mărturisitori.
"Profeţii cronomesianice" :)) Sună bine, dar gol-goluţ. Am arătat şi că nu există profeţii mesianice împlinite de Isus, şi că Daniel nu se referă niciunde la un viitor care să-l includă pe Isus. Credinciosul suferă însă frecvent de surditate selectivă.
Nu avem nevoie de o "scară la cer", ci doar de poduri peste prăpastiile dintre noi. Credincioşii sînt frecvent doar nişte stîlpnici - oameni umflaţi de "spiritualitate", cocoţaţi pe iluzii, uituci de semeni. Trist.
Să fac pe nebunul e visul meu de-o viaţă. Şi azi, ca mai mereu în istorie, adevărul e apanajul bufonilor. Prefer să-i fac pe alţii să rîdă, eventual introspectiv, decît să mă fac de rîs (aşa cum te faci, Florine, cînd mă trimiţi să-mi iau doctoratul în teologie doar pentru a-mi spune că tot degeaba ar fi, credinţa bate şcoala).
Eu nu sînt în război cu tine, profesore, nici în vreo formă de competiţie. Mi-ai corectat chiar tu o neatenţie stupidă în discuţia despre Daniel 8 şi am fost onorat să beneficiez de ochiul tău atent. Mă tem că mă cunoşti mai puţin decît crezi.
Chiar îmi pare rău.
Eu nu ridiculizez nicio scriere antică. Ridiculizez, cînd e cazul, doar credulitatea (şi argumentele circulare) care transformă o scriere antică, oricare ar fi ea, în "Scriptură". Şi asta indiferent cît de "fericită" e credulitatea cu pricina.
Am spus deja: "Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp... Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi." Dacă e nevoie, adaug: nu avem nici cît negru sub unghie argumente că învierea e altceva decît o fantezie; şi nu, nu are cine să revină.
Nu e nimic "cinstit" în ideea că "scenariul 'planului de mântuire', cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească". Orice scenariu poate fi conceput de o minte omenească. Scenariul "planului de mîntuire" nici nu e mare brînză - creştinii sînt cea mai bună demonstraţie a limitelor lui. Şi sînt destui cei care văd în Coran, de exemplu, o scriere ce "depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie".
Despre martiraj am mai scris, inclusiv ca argument extrem de prost pentru autenticitatea unei credinţe. Mulţi oameni au murit şi mor pentru mai puţin decît "scenariul 'planului de mîntuire'". Lumină nu e nici "înăuntru", nici "afară". Peste tot sînt(em) doar umbre.
"Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată." Exact motivul pentru care orice "credincios" este un interpret prost al "scripturii" lui şi, în ultimă instanţă, un om neserios. El va face orice acrobaţie necesară pentru a evita concluziile "distructive pentru credinţă".
"Pe temeiul martorilor". Nu avem martori în Noul Testament, ci doar mărturisitori.
"Profeţii cronomesianice" :)) Sună bine, dar gol-goluţ. Am arătat şi că nu există profeţii mesianice împlinite de Isus, şi că Daniel nu se referă niciunde la un viitor care să-l includă pe Isus. Credinciosul suferă însă frecvent de surditate selectivă.
Nu avem nevoie de o "scară la cer", ci doar de poduri peste prăpastiile dintre noi. Credincioşii sînt frecvent doar nişte stîlpnici - oameni umflaţi de "spiritualitate", cocoţaţi pe iluzii, uituci de semeni. Trist.
Să fac pe nebunul e visul meu de-o viaţă. Şi azi, ca mai mereu în istorie, adevărul e apanajul bufonilor. Prefer să-i fac pe alţii să rîdă, eventual introspectiv, decît să mă fac de rîs (aşa cum te faci, Florine, cînd mă trimiţi să-mi iau doctoratul în teologie doar pentru a-mi spune că tot degeaba ar fi, credinţa bate şcoala).
Eu nu sînt în război cu tine, profesore, nici în vreo formă de competiţie. Mi-ai corectat chiar tu o neatenţie stupidă în discuţia despre Daniel 8 şi am fost onorat să beneficiez de ochiul tău atent. Mă tem că mă cunoşti mai puţin decît crezi.
Chiar îmi pare rău.
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Cai verzi pe pereţi
Fără să mi se adreseze (doar nu face să stai de vorbă cu ateii!), Florin Lăiu scrie un mic răspuns cu privire la datarea naşterii lui Isus de către Luca. Mi se strepezeşte neuronul, nu alta.
Florin susţine că lectura mea la Luca 2:2 provine din "lumea studiilor istorico-critice asupra Bibliei, din care Biblia iese jumulită rău de tot, adusă la stadiul de mitologie, de ţi-e milă de ea". Adică citesc cum citesc doar pentru că am optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă. Această remarcă este cum nu se poate mai penibilă. A pune concluziile mele exegetice pe seama presupoziţiilor mele "raţionaliste" nu e cu nimic mai interesant decît a pune concluziile lui Florin pe seama presupoziţiilor lui "spiritualiste". Dar în discuţia filozofică despre presupoziţii Florin refuză încăpăţînat, de cînd îl ştiu, să se bage. El crede şi basta. "Raţionalismul" e de beştelit aprioric. Să ne trăiască - şi Florin, şi raţionalismul! E doar perfect posibil - nu? - ca Biblia să fie doar mitologie adusă la stadiul de "revelaţie divină" după ce a fost împă(u)nată de către Florin şi alţii cît mai pompos cu putinţă.
Dar să cădem pe text. Luca începe aşa: "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea." Chiar şi acest verset e plin de dificultăţi (vă recomand călduros acest wiki-articol ce rezumă excelent secole de istorie a interpretării la Luca 2:1-3; dacă îl veţi citi, veţi vedea cît de sinuos poate fi demersul teologic, cît de încăpăţînat se poate persevera în eroarea credulităţii faţă de legendele biblice; dacă Florin l-ar fi citit, ar fi aflat că soluţia Institutului Ankerberg - de fapt un soi de Sola Scriptura - e veche de fix 400 de ani). În mod clar este, ca datare, ambiguu. Apoi, pentru a fixa mai bine în timp naraţiunea, autorul continuă astfel, în opinia lui Florin: "Acest census a avut loc înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei”. Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că "acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei" - ceea ce lasă problema nerezolvată.
Şi mai important însă e că traducerea îmbrăţişată de Florin nu are pic de suport gramatical (fostul meu profesor are consolarea că nu e singurul biblist care nu vede asta; să spunem doar că versetul nu se poate încheia decît cu un genitiv absolut ce exprimă simultaneitate - dat fiind timpul participiului - cu acţiunea din regentă). Singura traducere corectă în care prote e luat adverbial este cea a lui Cornilescu: "Înscrierea aceasta s-a făcut întîia dată pe cînd era dregător în Siria Quirinius." În plus, e de-a dreptul comic că Florin aproape gafează din nou trimiţînd la surse care îl contrazic: Winer, în Gramatica lui (XXXV, 4, n.1), respinge categoric "varianta Ankerberg".
Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.
Florin susţine că lectura mea la Luca 2:2 provine din "lumea studiilor istorico-critice asupra Bibliei, din care Biblia iese jumulită rău de tot, adusă la stadiul de mitologie, de ţi-e milă de ea". Adică citesc cum citesc doar pentru că am optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă. Această remarcă este cum nu se poate mai penibilă. A pune concluziile mele exegetice pe seama presupoziţiilor mele "raţionaliste" nu e cu nimic mai interesant decît a pune concluziile lui Florin pe seama presupoziţiilor lui "spiritualiste". Dar în discuţia filozofică despre presupoziţii Florin refuză încăpăţînat, de cînd îl ştiu, să se bage. El crede şi basta. "Raţionalismul" e de beştelit aprioric. Să ne trăiască - şi Florin, şi raţionalismul! E doar perfect posibil - nu? - ca Biblia să fie doar mitologie adusă la stadiul de "revelaţie divină" după ce a fost împă(u)nată de către Florin şi alţii cît mai pompos cu putinţă.
Dar să cădem pe text. Luca începe aşa: "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea." Chiar şi acest verset e plin de dificultăţi (vă recomand călduros acest wiki-articol ce rezumă excelent secole de istorie a interpretării la Luca 2:1-3; dacă îl veţi citi, veţi vedea cît de sinuos poate fi demersul teologic, cît de încăpăţînat se poate persevera în eroarea credulităţii faţă de legendele biblice; dacă Florin l-ar fi citit, ar fi aflat că soluţia Institutului Ankerberg - de fapt un soi de Sola Scriptura - e veche de fix 400 de ani). În mod clar este, ca datare, ambiguu. Apoi, pentru a fixa mai bine în timp naraţiunea, autorul continuă astfel, în opinia lui Florin: "Acest census a avut loc înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei”. Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că "acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei" - ceea ce lasă problema nerezolvată.
Şi mai important însă e că traducerea îmbrăţişată de Florin nu are pic de suport gramatical (fostul meu profesor are consolarea că nu e singurul biblist care nu vede asta; să spunem doar că versetul nu se poate încheia decît cu un genitiv absolut ce exprimă simultaneitate - dat fiind timpul participiului - cu acţiunea din regentă). Singura traducere corectă în care prote e luat adverbial este cea a lui Cornilescu: "Înscrierea aceasta s-a făcut întîia dată pe cînd era dregător în Siria Quirinius." În plus, e de-a dreptul comic că Florin aproape gafează din nou trimiţînd la surse care îl contrazic: Winer, în Gramatica lui (XXXV, 4, n.1), respinge categoric "varianta Ankerberg".
Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.
joi, 22 decembrie 2011
Răsfrîngeri
După cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al "apusului de soare", deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să "se mişte" pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum "mă doare mîna", mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl "locuim". Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.
De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de "spirit" - fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp - consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.
Toată tevatura religioasă - slujbe, imne, rugăciuni - sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.
De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de "spirit" - fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp - consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.
Toată tevatura religioasă - slujbe, imne, rugăciuni - sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.
vineri, 16 decembrie 2011
Händel, Luca şi Matei
Miercuri seară, la Barbican, am avut parte de un Messiah cum rar îţi e dat să auzi. Nu, nu a impresionat mărimea corului (abia 21 de corişti) sau a ansamblului orchestral (alţi 21 de barochişti). Messiah cîntat de Academy of Ancient Music nu e impunător, solemn şi mastodontic. Richard Egarr şi oamenii lui sînt prea buni şi curajoşi pentru a contribui la banalizarea capodoperei lui Händel. Ceea ce a impresionat a fost prospeţimea, creativitatea şi libertatea interpretării. De la arie la arie, de la cor la cor, acest Messiah a fost de ascultat cu sufletul la gură - abia aşteptînd surprizele următoarei bucăţi. Impecabilă atenţie la scriitura polifonică (inclusiv în dialogurile voce/i-orchestră), incredibil control dinamic (cu frazări limpezi şi inteligente), o binevenită temeritate agogică (susţinută uneori şi de tempouri imposibile pentru oricare alt cor), subtil contur ritmic şi nereţinute tuşe timbrale (scena cu ciobanii cărora le cîntă îngeri a sunat, de exemplu, de-a dreptul bucolic) - o montură de giuvaere. Ateii de noi aproape că şi-au descoperit, vorba lui Ricoeur, "a doua naivitate".
Apropo de "farmecul poveştii": sînteţi conştienţi că legendele din Matei şi Luca, legate de naşterea lui Isus, sînt imposibil de armonizat, nu? Matei susţine că Isus s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare (să zicem 4 î.e.n.), în timp ce Luca plasează evenimentul în jurul lui 6 e.n. (concomitent cu recensămîntul lui Quirinius). În Matei, familia lui Isus urmează traseul Betleem - Egipt - Nazaret (ca alternativă de criză la Betleem, Isus devenind nazarinean de circumstanţă), în timp ce Luca stabileşte itinerarul Nazaret-Betleem-Ierusalim-Nazaret. În plus, doar Matei vorbeşte de magi, doar Luca vorbeşte de păstori. Iar "casa de poposire" din Luca 2:7 e de fapt "odaia pentru oaspeţi" (ca în Luca 22:11 / Marcu 14:14). Întreg scenariul hangiului care nu găseşte loc pentru Mesia şi îl trimite afară, în grajd, e pură ficţiune (ieslea în care a fost aşezat pruncul trebuie că era tot în casă - oamenii şi animalele dormeau sub acelaşi acoperiş în epocă). Cum ficţiune e alăturarea relatărilor extrem de diferite şi în cele din urmă ireconciliabile din Luca şi Matei.
PS Asiguraţi-vă ca aţi citit postarea de mai jos, care îi aparţine lui K.
Cum să citeşti scripturi fără să te scrînteşti (după K)
Există, de dragul discuţiei noastre, două tipuri de discurs: cel "informativ", al cărui scop este descrierea unei realităţi, şi cel "performativ", al cărui scop este producerea unei realităţi. Rostul citirii Bibliei este mai apropiat de rostul citirii unui text literar - şi, pentru mozaici, legislativ - decât de cel al lecturii unui text ştiinţific. Contează impresia pe care o produce, modificarea unor psihisme / dispoziţii ale cititorului şi, consecutiv, modificarea unor comportamente sau îndeplinirea unor acţiuni.
Revelaţiile sau viziunile nu sunt, evident, reale - vizionarul nu vede ceva ce se întâmplă efectiv, adică nu călătoreşte cu maşina timpului, ci avem de-a face cu nişte procese psihice. Cu toate acestea, pot să producă efecte dintre cele mai palpabile. Dacă efectele sunt bune sau rele (în orice sens), problema e la cel ce le interpretează. Rolul lor primordial este să critice / îndrepte comportamente, apoi (aici intrând mare parte din textele prezumat predictive) să genereze şi să întreţină speranţă.
Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).
Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.
Si cu speranţa ajungem la o altă poveste. "Promisiunea" (cu P mare, cum ar veni) nu este "mântuirea", în felul în care o înteleg acum adventiştii - nici măcar în sensul larg pe care i-l dau creştinii. Ci "fertilitatea". Lui Abraham i se promite că va fi un neam mare. Ideea cu promisiunea mesianică poate fi, printr-o hermeneutică foarte alambicată, găsită în Genesa 12:3. Dar prima grijă a tripletei fondatoare este naşterea de copii, iar a doua, asemenea ei, este umplerea burţii. Ăsta e şi motivul pentru care toţi trei ajung, la un moment dat, în Egipt - foamea. Iar promisiunea, la ieşirea din Egipt, este o ţară "în care curge lapte şi miere", în care agricultura nu depinde de toanele Nilului, ci direct de Dumnezeu, care dă "ploaie timpurie şi târzie" (de apă, nu de spirit).
Ideea e, în mare, să nu te uiţi la filme alb-negru cu ochelari de 3D. La fel cum nu cred că citeşte cineva aforismele altfel decât "performativ". Iar cronicile regilor - până şi acestea au mai curând sens educativ-normativ decât descriptiv.
sâmbătă, 10 decembrie 2011
Audiţie plăcută
Că tot am pomenit azi, într-un comentariu, Recviemul lui Andrew Lloyd Webber, vă ofer în cutia muzicală trei fragmente decupate dintr-o înregistrare cu Placido Domingo şi Sarah Brightman.
Creştinismul de Clérambault - de Myo ;)
Poezia "Deşi niciodată" a lui Benone Burtescu, pe care cineva tocmai a inserat-o drept comentariu la postarea anterioară, mi-a adus aminte de sindromul de Clérambault. Pacientul care suferă de acest sindrom se prezintă astfel:
De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.
- crede că o persoană importantă, cel mai adesea un VIP, e interesată de el, îl iubeşte cu ardoare
- aceasta îi transmite mesaje, adesea prin mass-media, despre care e convins că îi sunt adresate în mod direct
- răspunde iubitului imaginar prin scrisori, telefoane, cadouri, vizite inopinate
- lipsa de răspuns trece drept nevoie de a ascunde iubirea, nicidecum drept absenţă a iubirii
- crede că o persoană importantă, cel mai adesea Iisus, e interesată de el, îl iubeşte, a murit pentru el personal
- Biblia este o scrisoare de dragoste care i se adresează, deşi indirect, nu mai puţin personal
- răspunde iubitului nevăzut (era să zic imaginar) prin poezii, cântări de laudă, rugăciuni pline de ardoare. Faza cu vizitele inopinate, recunosc, ar fi mai greu de înfăptuit, dat fiind că iubitul e în al nouălea cer; totuşi, creştinul nostru a construit o casă, un altar iubitului nevăzut, unde merge să-l "vadă" regulat şi să-i simtă adierea poalei hainei
- lipsa de răspuns este un "nu încă", un "mai aşteaptă", reacţia preferată a iubitului la rugăciuni, nicidecum absenţa iubirii sau inexistenţa iubitului
De Clérambault poate fi singura opţiune a fetei bătrâne, căreia nu ii bate nimeni la uşă, dar care are o nevoie organică să se simtă iubită, aşa că începe să işi spună o poveste cu Făt Frumos şi ajunge să o creadă. Să fie oare creştinismul singura opţiune a unei mari mase de oameni, incapabili să-şi tolereze singurătatea, incapabili să se vadă în viitor altundeva decât în cetatea de aur, unde să fie iubiţi o veşnicie de cineva care ar fi murit de dragul lor? Am zice că fata bătrână e patetică şi ar trebui să se caute la cap. Totuşi, ne temem să sugerăm acelaşi lucru celor care bat săptămânal la uşa casei zeului absent.
Sabatică
Omul religios de astăzi se urcă în carlinga unui avion călare pe mătură şi are pretenţia că mătura îl poartă prin cer, nu avionul. Dacă e cît de cît sofisticat, argumentează că nu poţi înţelege "prestaţia" măturii decît dacă accepţi mai întîi, prin credinţă, că mătura zboară. Sau te contrează cum că nu poţi dovedi că mătura nu este cea care îl face de fapt să zboare.
Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.
Chiar aşa: ce s-ar întîmpla dacă week-end-ul ăsta nu ar merge nimeni, nici preoţi, nici enoriaşi, la biserici? S-ar şifona imaginea de sine a lui Dumnezeu? Ar capota universul? Nu văd nicio diferenţă între cei care cîntau acum decenii slavă "partidului şi conducătorului iubit" şi cei care îi cîntă încă imnuri lui Dumnezeu. Şi unii, şi alţii întreţin(eau) o iluzie. Şi atunci, şi acum, cei mai mizerabili sînt adulatorii din convingere, din - ce prostie cumplită! - dragoste. A te închina e subuman.
marți, 6 decembrie 2011
Oameni
Am vorbit în trecut despre eroarea ignorării structurii bipartite (viziune-explicaţie) a oracolului din Daniel 8. Aceeaşi "prostioară" e frecvent comisă, cu ceva mai grave consecinţe, în interpretarea lui Daniel 7. Dacă s-ar ţine cont de faptul că prima jumătate (v.1-14) este reluată explicativ în a doua jumătate (v.15-28), s-ar putea sesiza corect identitatea simbolică dintre "unul ca un fiu al omului" (v.13) şi "sfinţii Celui preînalt" (a se compara v.14 cu v.18, 22, 27). Omul din viziune, ca antiteză a fiarelor, reprezintă Israelul căzut "sub vremi" şi răzbunat în cele din urmă de justiţia divină.
Teologia Noului Testament speculează destul de inteligent acest simbolism în aplicarea limbajului "fiului omului" la Isus: el e adevăratul Israel care creează o comunitate de regi şi preoţi asemenea lui - învingători paradoxali, părtaşi în cruce şi în victoria asupra oricărei fiare. Aici se intersectează perfect şi figura "robului pătimitor" din Isaia (care e, în contextul iniţial, tot un simbol al lui Israel - vezi aici). Nu, nici Daniel, nici Isaia nu conţin profeţii despre Isus. Dar autorii noutestamentali preiau imagini pregnante din operele celor doi pentru a descrie noua lor concepţie despre "adevăratul Israel".
Mentalitatea "noi vs. restul lumii", aproape inevitabilă în monoteisme, e însă profund bolnavă. Că eşti minoritar şi asuprit nu e neapărat semn că ai dreptate. Suferinţa nu are nimic moral în ea. Iar răzbunările imaginare, la scară cosmică, sînt drum cert către psihiatrie.
Fracturi
Se împlineşte astăzi o lună de la ultimul răspuns oferit de către profesorul Lăiu provocărilor mele danielice. Tăcerea lui Florin nu surprinde, sper, pe nimeni. Fostul meu magister rămîne, indiferent de direcţiile în care ne poartă drumurile noastre teologice, cel care, pe o potecă din Ceahlău, îmi recita acum mai bine de un deceniu, în chip de cadou de ziua mea, Eugenio Montale în original.
Evident, nu doar adventiştii au multe de dezvăţat. Sînt creştini care trebuie să dezveţe mii de ani de iluzie. Majoritatea creştinilor nu au digerat încă afirmaţii precum cele ale lui Andrew Perriman ("doctrina iadului derivă dintr-o proastă înţelegere a apocalipticii Noului Testament, în contextul impunerii metafizicii europene în creştinism") şi James McGrath ("creaţionismul pămîntului tînăr este opera unor şarlatani ignoranţi şi în materie de Biblie, şi în materie de ştiinţe").
Mă întreabă un amic: există morală în ateism? Moralitatea care depinde de o instanţă exterioară ("cod moral", cutumă socială sau eclesiastică, dictate autoritare) nu este moralitate, ci islam. Maturitatea morală nu începe decît cu asumarea propriilor judecăţi morale. Dacă ai nevoie de Dumnezeu ca să ştii ce e bine, nu eşti un individ moral, ci un leneş. În plus, să fim serioşi: cîţi creştini de azi i-ar cere victimei unui viol să devină nevasta violatorului (vezi Deuteronom 22:28-29)? Sau cîţi ar fi de acord că e vreo diferenţă între cel care violează o femeie căsătorită şi cel care violează o femeie necăsătorită (compară cu 22:22)? Şi, că tot sîntem aici, nu ştiu prostie mai mare decît mistica himenului.
Evident, nu doar adventiştii au multe de dezvăţat. Sînt creştini care trebuie să dezveţe mii de ani de iluzie. Majoritatea creştinilor nu au digerat încă afirmaţii precum cele ale lui Andrew Perriman ("doctrina iadului derivă dintr-o proastă înţelegere a apocalipticii Noului Testament, în contextul impunerii metafizicii europene în creştinism") şi James McGrath ("creaţionismul pămîntului tînăr este opera unor şarlatani ignoranţi şi în materie de Biblie, şi în materie de ştiinţe").
Mă întreabă un amic: există morală în ateism? Moralitatea care depinde de o instanţă exterioară ("cod moral", cutumă socială sau eclesiastică, dictate autoritare) nu este moralitate, ci islam. Maturitatea morală nu începe decît cu asumarea propriilor judecăţi morale. Dacă ai nevoie de Dumnezeu ca să ştii ce e bine, nu eşti un individ moral, ci un leneş. În plus, să fim serioşi: cîţi creştini de azi i-ar cere victimei unui viol să devină nevasta violatorului (vezi Deuteronom 22:28-29)? Sau cîţi ar fi de acord că e vreo diferenţă între cel care violează o femeie căsătorită şi cel care violează o femeie necăsătorită (compară cu 22:22)? Şi, că tot sîntem aici, nu ştiu prostie mai mare decît mistica himenului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)