Tot despre hirotonie

Am promis că revin asupra acestui subiect, dintr-o perspectivă mai largă. Să plecăm de la un text menţionat doar în treacăt în postarea anterioară. În Numeri 8:10 este descrisă învestirea în funcţie a leviţilor: aceştia trebuia să se prezinte la tabernacol pentru ca "toată adunarea copiilor lui Israel" (v.9) să-şi pună mîinile peste ei. Preoţii (leviţii aaronici), deja instalaţi în funcţie, aveau să-i prezinte ca "dar legănat" (gestul trebuie că semăna mai mult a înălţare, a înfăţişare, a ofrandă) înaintea Domnului (v.13). În primul rînd, ritualul hirotonirii nu era o transmitere ierarhică (de sus în jos) a autorităţii sau a vreunui har special, ci o jertfă democratică - poporul în ansamblu aducea înaintea lui Dumnezeu "întîiul născut" (v. 16-18). Or, am arătat deja altundeva că, în Noul Testament, orice credincios este fiu primogenit al Tatălui, mare preot cu acces liber în Sfînta sfintelor. Voi arăta în continuare că acest pasaj veterotestamentar nu este cîtuşi de puţin singurul în care hirotonia în scop liturgic are un aspect comunitar.

Cînd citim Fapte 6:6 în multe traduceri ale NT (inclusiv Cornilescu, NTR sau versiunea sinodală), ni se dă de înţeles că cei şapte diaconi au fost aleşi de către comunitatea de credincioşi ("mulţimea ucenicilor" - v. 2), dar au fost învestiţi în funcţie - prin punerea mîinilor şi rugăciune - de către apostoli. Versiunea Anania chiar are o notă în care spune explicit: "alegerea era făcută de comunitate, dar hirotonia, numai de apostoli". Aceasta nu este însă lectura firească a textului grecesc, care spune simplu: "Pe aceştia i-au prezentat apostolilor şi, rugîndu-se, şi-au pus mîinile peste ei" (traducerea mea). Nu există niciun motiv gramatical pentru a considera "apostolii" ca subiect al ultimului predicat ("şi-au pus mîinile") - proximitatea nu este nicidecum motiv suficient. Singurul subiect patent al tuturor verbelor (includ aici şi participiul, tradus prin gerunziu) este "ei" - comunitatea care îi alege pe cei şapte. Versiunile mai noi (Noua Biblie de la Ierusalim printre cele mai prestigioase) recunosc problema traducerilor tradiţionale şi rămîn aproape de textul (cel puţin ambiguu) al originalului. Mai mult, acest ritual comunitar al hirotoniei este atestat frecvent în istoria medievală a creştinismului.

La o lectură atentă, nici Fapte 13:1-3 nu exclude posibilitatea ca mandatul misionar încredinţat lui Barnaba şi Saul prin punerea mîinilor să fi fost o poruncă a Duhului adresată întregii comunităţi creştine din Antiohia, unde activau, printre alţii, cei doi. De altfel, Pavel nu face niciodată, în epistolele sale, trimitere la acest episod pentru a-şi argumenta autoritatea (apostolia). Dimpotrivă, el este "apostol nu de la oameni, nici printr-un om" (Galateni 1:1). Iar în Galateni 2:9 ne spune că a primit de la apostoli (care lipsesc în Fapte 13) doar "mîna dreaptă de însoţire" (de acord reciproc, de bună învoială). Autoritatea apostolică a lui Pavel deriva direct din "apocalipsa lui Isus Hristos" (Gal. 1:12).

În fine, 2 Corinteni 8:18-19 ascunde un argument preţios. E vorba de un anonim însoţitor al lui Titus, delegat de un consorţiu de biserici să ajute în strîngerea de fonduri pentru creştinii ierusalemitani. În versetul 19, cînd Cornilescu scrie "a fost ales", originalul grecesc spune literalmente "a fost hirotonit" (un participiu de la verbul heirotoneo). E vorba din nou de un mandat (limitat) încredinţat de către o comunitate de credincioşi. Apropo, Pavel foloseşte preferenţial terminologia "liturghiei" (şi verbul, şi substantivul) pentru a desemna strîngerea de daruri.

În concluzie, singurele poziţii coerente cu privire la hirotonire sînt două: cea clasică, din bisericile istorice, care modelează funcţia pastorală pe tiparul preoţesc ierarhic, perpetuat prin succesiune apostolică (în conflict cu teologia Noului Testament şi, după cum am arătat, practica Vechiului), şi cea pe care o propun şi eu aici (hirotonia era modul antic, aggiornabil, de delegare democratică, de învestire în funcţie, potrivit darurilor duhovniceşti primite, fiind accesibilă pe criterii culturale şi teologice - adică, astăzi, oricui). Teologia neoprotestantă a hirotoniei este în condiţiile curente un hibrid hidos, care trebuie abandonat cît mai curînd. Este ipocrit, ca să nu spun schizoid, să te supui unei directoare, să audiezi cursurile unei profesoare universitare, să permiţi să fii operat de către un chirurg femeie, şi să ai, culmea!, ca susţinător al preoţiei universale, reţineri cînd vine vorba de slujirea femeilor în biserică, în orice funcţie.