Unul dintre trucurile cele mai spectaculoase ale religiei este amalgamarea noţiunilor de "credinţă" şi de "adevăr". În realitate, adevărul nu are nevoie de credinţă - e contradictoriu să spui "accept adevărul acesta prin credinţă".
Să spui cîteva cuvinte latineşti deasupra unei bucăţi de pîine şi să crezi că devine trupul lui Elvis Presley (thanks Sam Harris). De ce nu? Prin credinţă, orice lucru e cu putinţă.
Credinţa este doar o specie a ceea ce se numeşte în psihologie "test proiectiv". Un test Rorschach nu-mi spune nimic despre univers sau despre viitor. Îmi permite doar să ghicesc ceva despre tine.
Ce au în comun Johannes Brahms, Giuseppe Verdi şi John Rutter? Cîte un requiem şi necredinţa.
Creştinii cred. Musulmanii cred. Evreii cred. Dracii cred (să luăm doar marile monoteisme). E cea mai bună dovadă că toţi se înşală. Dacă Dumnezeu ar exista, am şti - nu ar fi nevoie să credem.
Martirajul (inclusiv "Crucea") e doar o formă perversă a religiei sacrificiilor umane. Mesoamericanii evului mediu sacrificau copii pentru a face soarele să răsară. În creştinism, întreaga existenţă, prezentă şi "viitoare", depinde de-o cruce. O cruce pentru care e lăudabil să mori.
"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.
(Asta e raspuns la discutia de la postarea anterioara, dar il pun aici ca se leaga mai bine cu tema)
RăspundețiȘtergereNu zice nimeni sa'ti suspenzi ratiunea. E vorba, iarasi, de 'omonimia' credintei. N'am experienta empirica a unuia dintre bunici (nici mama n'o are, avea mai putin de un an cand a murit), cu toate astea este 'rational' sa cred ca a existat si ca mama nu e rodul vreunei imaculate conceptii. Nu ma pot, insa, increde in el, din moment ce am certitudinea empirica a faptului ca nu mai exista. Chestiune de timp si de mitologie a arche-ului (parca asta a fost motivul unor contre dintre AI si EC). Cam asta e 'credinta' rationala, cauzala.
Mecanismul credintei - pe care modul meu de lectura il gaseste in Biblie - este o chestie ce evolueaza odata cu spiritul istoriei. Si se joaca in termenii libertatii si obedientei, in orizontul educatiei. Cu afirmarea unei surse ontologice a normei si sperantei. Prima forma este supunerea politica si incepe cu o chemare din partea celui in care urmeaza sa te increzi. Evreii se incred in M si subsecvent in Y si primesc, dupa niste tribulatii, o tara. In care mierea nu e zaharisita si laptele nu e branzit. (Sau citesc eu prea inginereste Exod 3, 8?) Nu e o profetie implinita, ci o promisiune respectata. Si intr'un rege/zeu ce'ti satisface nevoile primare si isi respecta promisiunile vei continua sa te increzi, chiar daca seductia altor zei e mare si chiar daca vrei sa hipostaziezi jertfa, producand o ofranda ce rezista timpului, din aur. (Iarasi citesc religionsgeschichtliche?) Oricum, zeul e, deocamdata, esenta de rege, adica Y e doar sursa puterii de a'si implini promisiunile a lui M. (de aici si supararea profetului la alegerea lui Saul) Ce e irational in a crede ca cel ce ti'a dat ceva fara sa'i ceri o sa'ti mai dea? In plus, situatia e fara iesire – poti sa alegi obedienta fata de M si Y, sau sa te intorci in sclavie, in desert dependenta este totala. Cam ca a copilului fata de parinti. Irationala pare, in astfel de situatii, lipsa de incredere. Y este eliberatorul etnic si politic, conform primei porunci, abia in a patra castiga ceva vechime prin invocarea creatiei.
Acestea fiind zise, M se apuca sa le povesteasca evreilor ca exista si oameni care s'au increzut inainte de a primi ceva (altceva decat o porunca). Si asa le povesteste de parintii fondatori (cei 3 patriarhi), care s'au increzut - mai degraba de nevoie decat de voie (fac copii cu servitoarele intr'o veselie, cumpara pamant in loc sa'l cucereasca, dau fuga la Mitzrayim de foame) - odata intrati in hora (A o fi fost alungat de'acasa? ca la cat e de iubitor si generos unchiul L cu I pot sa cred si asta) au fost nevoiti sa joace. Ce e irational in a'ti lua lumea in cap pentru speranta unei vieti mai bune si a unui tron universal. Episodul cu aproape-jertfirea lui I readuce in prim-plan metafora educatiei si grijii paterne, rationalizand increderea – un tata nu'si omoara fiul; sau, cum va zice mai tarziu Isus, nu'i da piatra sau sarpe.
RăspundețiȘtergereCredinta s'a propagat apoi prin educatie si iteratie a textului fondator. Dar mereu e prezenta o cheie de verificare empirica si o amanare. Isus isi afirma exceptionalitatea prin aceea ca e singurul care are experienta empirica a lui Y. Si ii aduce in sprijinul sau pe M si I, nu si pe E, care e extraetnic. Iar promisiunea fundamentala este cea a unei experiente empirice pentru cei ce se incred – cei buni il vor vedea. Eroarea ce face posibila discutia actuala cu privire la temeiuri irationale ale credintei crede ca vine, in primul rand dintr'o impatrire a termenilor generata de polisemia credintei (sensul ontologic si cele doua psihologice) si in al doilea din suprapunerea ilicita cu convingerea si adevarul. Asa cum nu gasesc ateism in VT (nebunul zice ca nu este Dumnezeu cam cum zice un copil 'rau' ca nu'l vede mama), ci doar 'necredinciosie' ca adulter, nu gasesc nici 'misiune', care sa functioneze retoric precum predicile lui Petru sau Pavel, jucate in domeniul convingerii, si nici adevar in sensul pe care il intrebuintam noi. Minciuna e o chestie sociala – depozitie falsa – sau contrafacere (Diavolul, in masura in care apare in VT, e paracios si bagator de strambe sau fake-maker).
"Sursa ontologica a normei si a sperantei": eu, noi.
RăspundețiȘtergereCitesti foarte bine. Am spus chiar eu ca nu ridiculizez scrieri antice. Deci nici pe autorii lor. Sau pe consumatorii lor antici. Irational este sa presupun ca textele antice vorbesc si despre altceva decit autorii lor.
N-am nicio problema daca intr-o zi il voi vedea pe Dumnezeu. Ii voi spune "incintat de cunostinta". Pina atunci, nu-mi permit sa pretind ca stiu ceea ce nu stiu.
Apropo, a fi bun nu depinde in niciun fel de a crede (mi se pare de-a dreptul o platitudine).
Ca sa rezum si concluzionez un pic. Daca evreii sunt alogeni Palestinei, ceea ce pare sa sugereze atat 'arheologia culturala' cat si unele studii genetice, s'ar putea sa avem un fapt ce constituie, precum in literatura politista, o dovada indirecta. Avem cadavrul, n'avem autorul. Nu poti inainta in ancheta decat daca presupui ca exista un autor al ei. Cam la asta se rezuma convingerea cauzala in istoria noastra.
RăspundețiȘtergereNu ma intereseaza in acest moment daca evreii l'au inventat pe M, iar acesta pe Y. Ci functia relatarilor din Tanakh. Daca aceasta este de a produce incredere bazata pe promisiuni implinite, avem de'a face cu o 'exceptionalitate' a 'mecanismului credintei' la evrei fata de popoarele din jur.
Care se pastreaza pana tarziu - evreii par a'i reprosa lui Isus tocmai faptul ca nu intruneste conditiile sub-etnice si politice ale lui Mesia. (procesele moderne care'l scot pe Isus nevinovat mi se par ridicole) Cam pe aici vedeam si rolul genealogiilor - afirmarea faptului ca, in ciuda conditiei umile, era urmas de regi. (de la basmele 'valorii inaparente' pana la povestea omului cu masca de fier, acest tip de suspans se consuma bine)
Acum, in ceea ce priveste profetiile, iti amintesti ca te'am intrebat explicit despre functia predictiva. Mie mi se pare ca aceasta este cel mult urzeala pe care e tesuta profetia. Nu'i vad pe evrei preocupati de prestiinta divina, ii vad in schimb preocupati de promisiune si respectarea termenilor contractuali.
Nimic metafizic pe aici, doar incredere ca un contract va functiona in continuare. Adica, spre deosebire de mintea moderna, care se intreaba intai daca exista ceva sau cineva, evreul antic deducea existenta din functionare. Un fel de aporsteriori. La fel face copilul cu parintii sai - pe asta insista Isus. Inventivitatea - sau in-spir(it)-atia - e tocmai folosirea unei traiectorii psihice parcurse de orice adult, in ambele sensuri la cei ce deja sunt parinti, pentru producerea convingerii.
In ce fel (si daca) se schimba aceasta paradigma odata cu Evangheliile e alta discutie, de care nu ma simt pregatit.
Si o observatie legata de:
RăspundețiȘtergere"Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu." Nu, nu ştii. Crezi.
Tu, azi, nu. David, atunci, da. Stia tautologic, din insasi definitia rascumparatorului - Cel Viu, Vesnic. Si omenirea a tot stiut asa pana pe la Kant, cu ale sale judecati analitice.
Si referitor la primul alineat: ce zici tu nu a fost mereu asa. Adevarul e un pic altceva la antici, si mai altceva la grecii vechi, ceva ce incepe sa se apropie de intelegerea noastra la tripleta S-P-A. (care si'a transmis oral cunostintele si anal problematica, cum ar zice un popa, pentru a comite inca un ad hominem cu care sa'si mascheze argumentele autoritatii aduse in cazul in care ii place ce zice tipul; asta pentru ca m'ai facut, cu 2 mante, sa imi pierd 3 ore sa ma uit la predica lui LC si raspunsul lui EC)
Bogdane, tu stii, sau doar crezi ca in capsorul tau creierul functioneaza?
RăspundețiȘtergereUsor cu stiinta pe scari, ca sa zic asa. Cred ca e bine de limpezit ceva. Exista mai multe feluri de a folosi 'aiurea' stiintele. Dar intai o scurta schema istorica (sa crape fierea'n antisemiti, numarati cati evrei apar pe lista):
RăspundețiȘtergere1865 - JC Maxwell (1831-1879), A Dynamical Theory of the Electromagnetic Field
1905 - A Einstein (1879-1955), Annus Mirabillis (prima forma a teoriei relativitatii)
1907 - H Minkowski (1864-1909), Das Relativitätsprinzip
1913 - NHD Bohr (1885-1962), On the Constitution of Atoms and Molecules
1917 - RA Millikan (1868-1953), The Electron: Its Isolation and Measurements and the Determination of Some of its Properties
.....
1933 - A Tarski (1901-1983), Pojęcie prawdy w językach nauk dedukcyjnych (Conceptul de adevar in limbajele formalizate)
1934 - K Popper (1902-1994), Logik der Forschung
1962 - TS Kuhn (1922-1996), The Structure of Scientific Revolutions
Exemplele de lucrari stiintifice de mai sus sunt luate doar din fizica. Ultimele 3 titluri sunt, poate, cele mai importante lucrari de epistemologie, nu doar ale ultimului secol. A sustine ca demersurile stiintifice se conformeaza teoriilor lui Popper sau ale lui Kuhn (deveniti un fel de Luca si Matei) dovedeste lipsa de instructie si cam atat.
Cele 3 carti citate - si majoritatea celorlalte ale acestor autori - nu sunt lucrari stiintifice, ci filozofice. Adica nici nu descriu felul in care au operat stiintele pana la ei, nici nu prescriu cum sa functioneze mai departe. Iar cand au scris ei, majoritatea directiilor de cercetare ale fizicii erau deja prezente. Filozofia e un demers critic, nu descriptiv, nu prescriptiv.
Cercetatorii nu depun vreun juramant cu Logica Cercetarii in mana, precum medicii, nici nu se angajeaza sa opereze potrivit metodei popperiene. Asta nu'i face insa mai putin onesti intelectual. Iar metoda lui Popper nu este evanghelie, nici adevar revelat, nici ultimul cuvant in epistemologie. Trebuie, in primul rand, sa citesti cartea si studiile critice asupra ei. Doar asa poti constata ca multe dintre argumentele lui Popper sunt filozofice sau psihologice. (Personal sunt de acord aproape in totalitate cu ce scrie in Logik der Forschung, ceea ce nu ma transforma in fan, nici nu ma convinge de realismul stiintific.)
@ ano: Stiu, draga, stiu. Cum stiu ca functioneaza si in capul tau.
RăspundețiȘtergere@ K: Pai, ce altceva decit filosofie am facut in postarea asta? :)
RăspundețiȘtergereK, cam asta cred si eu. Pardon, stiu :)
RăspundețiȘtergerehttp://sawiggins.wordpress.com/2011/12/27/bible-review/
Si acum trei exemple de folosire aberanta a epistemologiei si/sau stiintelor.
RăspundețiȘtergerePrimul caz (il identifici tu, ca nu e singular) este citarea, la gramada, de fapte stiintifice (nu importa daca si cat de reale sunt) si de vresete din Biblie - distruge orice fel de coerenta. Cele doua tipuri de discurs sunt incompatibile intr'o argumentatie. Nu insist, pute.
Al doilea caz e ceva mai complicat. Sa vorbesti de stiinta a originilor in cazul lingvisticii presupune sa nu fi auzit de nimic de la Saussure incoace. Des pre etimologie si cunoasterea prin arche, cred ca limba e cel mai bun contraexemplu. Mult mai grav e insa sa vorbesti de predictia stiintifica pe post de dovada pentru ceva exterior teoriei ce o face posibila. Sigur ca deformatia profesionala a "profetiilor implinite" te poate 'fura'. Numai ca o predictie nu e defel o prestiinta. Daca cercetatorul gaseste un element al unei structuri elaborate teoretic ulterior elaborarii respectivei structuri este un fapt strict contingent. Restul faptelor sunt deja prezente. E ca la testele de inteligenta, de exemplu - pur si simplu o figura se potriveste intr'un sir, nu conteaza cand si daca rezolva testul cineva. Nici nu ai nevoie de prestiinta sa rezolvi un puzzle.
Al treilea exemplu te vizeaza direct. Afirmatia ca nu exista altfel de cunoastere decat stiintifica e stupida. Daca iei infinitivul lung de la 'a cunoaste' in sens comun, e evident ca exista, atat istoric, cat si factual, alte tipuri de cunoastere. Daca intelegi prin cunoasterea doar cunoasterea stiintifica (printr'un proces psihologic de valorizare) ajungi la o tautologie ridicola. (si nu, nu te salveaza nici primul Wittgenstein)
Pai, intreaba-ma mai intii ce inteleg prin "cunoastere (stiintfica)" :)
RăspundețiȘtergereE ceva asa de deosebit incat sa ma faca curios?
RăspundețiȘtergereE vreun sens acceptabil care ar face afirmatia mea inteligenta? :)
RăspundețiȘtergere