Despre ispăşire V - teologia completă şi succesul ei implacabil

Tot lui Florin Lăiu: Dragă profesore,

tu însuţi eşti unul dintre peer-ii mei virtuali. Peri albi ai destui. Aşa cum ai destulă ştiinţă pentru a mă contra şi stimula în cercetare. E un pic ciudat să mă acuzi de repulsie faţă de "perii albi", cînd eu îl iau în serios pe Milgrom (strămutat printre umbre, octogenar, acum trei luni), nu (pe) tînărul Gane; şi cînd peri albi am eu însumi grămadă. S-ar putea ca meteorologia ta să facă predicţii pe alte temeiuri decît realitatea. În plus, Ioan folosea metafora meteorologică tocmai pentru a scoate în evidenţă impredictibilitatea Duhului. Lasă-te de profetisme de genul ăsta şi bucură-te de vreme şi vremuri.

Tu, cînd spui "doctrina sanctuarului", spui Daniel. Eu, cînd spun "doctrina sanctuarului" spun Pentateuh şi, de ce nu, profeţia lui Ezechiel şi epistola Către evrei. Eu nu cred că întregul ritual mozaic e doar "material didactic". Aşa cum nu cred că profeţia lui Daniel ar putea fi în răspăr cu o înţelegere corectă, profundă a templului şi slujbei lui, a legămîntului mozaic. Iar dacă tot vorbim de Daniel, ce legătură are profeţia lui cu Yom Kippur? Tu însuţi arăţi că hapax-ul din 8:14 nu trimite nemijlocit la ritualul levitic (în general, darămite în mod specific la o sărbătoare sau alta). Iar capitolul 7 prezintă o judecată (eschatologică, nicidecum premilenială) a fiarelor, nu a sfinţilor (apropo şi de Apocalipsa 19 şi 20).

"Oroarea faţă de conceptul poluării simbolice a sanctuarului" este, într-adevăr, "de împrumut". Ea vine din Vechiul Testament - templul nu putea fi "poluat" decît prin ieşire din legămînt, prin abandonul ritualului mozaic, nicidecum prin respectarea legii. Întreaga teologie a ispăşirii are de suferit dacă "materialul didactic" al legii este prost înţeles. Eu îl las pe Moise să-mi spună ce înseamnă "ispăşire". Nu fac teologie pe baza DEX-ului.

"Indepărtarea păcatului" - presupusă (zici tu) de orice sacralizare - NU are cum să fie (nici măcar într-o primitivă logică rituală) transferul păcatului asupra centrului sfinţeniei. Nu totul în teologie e paradox şi contradicţie asumată. Iar Pentateuhul nu are nimic de a face cu o asemenea elucubraţie. Dacă jertfele "transferau" într-adevăr păcate, vinovăţii asupra preasfinţeniei, de ce trebuia ca unii călcători de lege să moară? Ce, nu era loc la templu pentru TOATE nelegiuirile? Şi, dacă animalul de jertfă e doar un mijloc de transport, unde e valoarea vieţii sacrificate? Aberaţie!

Insişti să-mi explici Leviticul 16:26-28 făcînd abstracţie de Numeri 19:7-10. Nu ţine. Dumnezeu nu îşi asumă niciodată vinovăţia nimănui. Jertfa este o substituţie acceptabilă tocmai pentru că este NEvinovată. Mielul este "fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1:19). Păcatul nu are nicio materialitate transferabilă, iar jertfa stinge orice datorie. A prelua pedeapsa (Isaia 53:5) NU este totuna cu a transfera responsabilitate sau vinovăţie. Din nou: ispăşirea ca trafic de păcat e o prostie (logică şi teologică). "Acumularea tuturor păcatelor în Persoana lui Iisus Christos" este o expresie goală de sens - logic şi teologic. Ţine, în cel mai bun caz, de poezie. Şi chiar poetic vorbind, păcatele se întîlnesc toate în Hristos NU pentru a hălădui sprinţare către preasfinţenie, ci pentru a-şi afla SUBIT sfîrşitul. Altfel, moartea lui Hristos ţine doar de o simbolistică de prost gust a cărăuşiei răului şi poluării universului.

Ia-l pe kpr cum vrei şi de unde vrei. Nu implică nicidecum vreun transfer. Dimpotrivă, sugerează inaugurare, sacralizare, îndepărtare (nu colportare) a impurităţii, deschidere de drum. Vrei să spui că ispăşirea, ca parte din ritualul inaugurării, transfera deja "păcatul lumii" asupra templului? De ce se mai aduceau jertfe apoi, dacă încă de la inaugurare templul era o groapă de gunoi? Şi de ce ar face ritualul de Yom Kippur altceva decît oricare altă jertfă? E ceva fishy la mijloc.

Ezechiel nu juca rolul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi întruchipa pe Israel şi Iuda. Teatrul profetic din capitolul 4 înfăţişeaza "zilele împresurării" Ierusalimului (versetele 2-3, 7-8). Israel şi Iuda îşi poartă singuri nelegiuirea - acesta e sensul pedepsei (ispăşire fără substituţie; cf. Numeri 14:33-34, unde ai şi echivalarea zi-an, şi limbajul ispăşirii, fără vreun transfer). Tot ce face Dumnezeu (şi nu e puţin lucru) este să abandoneze templul profanat prin neascultare (Ez.8:6) pentru a-i însoţi pe cei "depărtaţi printre neamuri", slujindu-le El Însuşi ca "templu" (Ez.11:15-16). La fel, leviţii (cu excepţia ţadokiţilor) aveau să-şi poarte singuri pedeapsa, rămînînd doar robi ai templului, paznici şi măcelari, fără privilegiul apropierii (Ezechiel 44:10-14). Expresia ebraică nasa' awon NU implică niciun transfer (ci pedeapsă ori iertare; vezi Exodul 28:43; 34:7; Leviticul 7:18; Numeri 5:31; 14:19; 18:1.23; Mica 7:18), iar vocabularul cheirothesiei este acelaşi în cazul tuturor jertfelor, în cazul închinării leviţilor în slujba sanctuarului sau a hulitorului întru moarte.

Despre Exodul 28:38 am mai scris. NU vorbeşte despre transferul păcatelor sau al vinovăţiilor lui Israel asupra marelui preot. Reciteşte textul în ebraică şi consultă traduceri mai noi, mai atente. Judecata din Ioan 5:29 este opusul vieţii nu pentru că krisis ar însemna altceva decît "proces", ci pentru că nu vin la proces decît cei care au refuzat viaţa (în afară de soluţia Fiului, nu ai nicio şansă dacă vrei să te judeci cu Dumnezeu). Opoziţia începe şi este explicată în versetul 24. Da, toţi sînt(em) judecaţi; numai că unii dintre noi sîntem (am fost) judecaţi la Cruce (aceasta este singurul "mai devreme" al judecăţii). Cît despre Apocalipsa 19 şi 20, nu mă interesează dacă numele au fost şterse din "cartea vieţii" sau n-au fost scrise niciodată - nu de alta, dar textul nu e interesat de acest detaliu. Cert este că cei cu numele scrise în "cartea vieţii" NU sînt judecaţi în scena descrisă acolo. Şi niciunul dintre textele citate de tine împotriva lui Ioan 5:29 NU vorbeşte despre o judecată eschatologică a celor care se află în Hristos; pe de altă parte (după cum am sugerat deja), Noul Testament face din Cruce judecată eschatologică pentru cei care "se ascund" în Hristos (Galateni 2:19-20 şi multe alte pasaje). Pentru aceştia, judecata divină intervine, în scop pedagogic, doar în prezent, tocmai pentru a evita destinul juridic al "lumii" (1 Corinteni 11:32).

Toată discuţia asta poate fi rezumată la un simplu silogism: păcatul este eliminat prin moartea păcătosului; harul oferă o "moarte de împrumut"; prin urmare, jertfa elimină păcatul (nu-l face să circule). Schematic, silogismul arată aşa: A [moartea păcătosului] = B [eliminarea păcatului]; A [moartea păcătosului] = C [moartea substitutivă]; deci C [moartea substitutivă] = B [eliminarea păcatului]. Moartea jertfei este (DI)SOLUŢIA, SFÎRŞITUL păcatului, NU începutul unui traseu dubios al acestuia către - of all places - sfinţenia lui Dumnezeu. Nepopularitatea unei idei poate foarte bine fi un semn al lipsei ei de temei. Fără doar şi poate, teologia adventistă a ispăşirii este o curiozitate, o raritate. Dar ăsta nu e nici pe departe argument pentru valabilitatea ei.

Şi încă ceva, profesore: nu e nimic ieftin în ce fac. Ştii mai bine decît mulţi alţii cîte costuri (de diverse facturi) presupune pasiunea pentru teologie. Nu ţin cu orice preţ să-mi fii prieten, dar nu e cazul să arunci cu noroi. Puţină civilitate, rogu-te. Singura conspiraţie în care sînt implicat este aceea a dragostei pe care ţi-o port.

Despre ispăşire IV - lui Florin Lăiu

Unul dintre fidelii mei anonimi - cel/cea care a acceptat provocarea mea la studiu şi dialog pe tema ispăşirii în Pentateuh - a făcut o treabă excelentă. A înţeles că ispăşirea este funcţia permanentă (24 din 24, 7 din 7, 365 din 365) a cultului de la sanctuarul mozaic; că simbolistica inaugurării face parte din ritualul jertfelor "pentru păcat" şi "pentru vină", cu diferite grade de penetrare în sanctuar; că punerea mîinilor asupra animalului de jertfă NU este asociată cu mărturisirea păcatului (aceasta şi reparaţiile care se impun au loc înainte de jertfă), ci cu dedicarea liturgică şi, în mod specific, întru distrugere (vezi de exemplu Numeri 8:10.12 şi, mai important, Leviticul 24:14); că Ziua Ispăşirii este culminarea slujbei continue a ispăşirii, aducînd sîngele purificator pînă în Sfînta Sfintelor; că preoţia nu are ca obiect traficul de necurăţie şi vinovăţie, ci eliminarea acestora prin moartea păcătosului sau, unde admisibil, printr-o "moarte de împrumut"; că orice jertfă este un mijloc al apropierii, nu un utilaj de la salubritate, că templul e sfînt şi curat, nu o groapă de gunoi. Vom continua traseul propus şi dialogul început. Însă, pentru moment, voi răspunde unei interpelări a profesorului Lăiu (accesibilă aici).

Profesore, cine te crezi? Cunoşti mintea lui Dumnezeu şi ai certitudini cu privire la planurile Lui? Cine eşti tu să-mi spui că drumul meu duce "înainte" sau "înapoi", la "răsărit" sau la "apus" de Eden? Eşti sigur că Duhul ascultă de tine? Sau că tu asculţi de El? A se slăbi cu tonul patern - am tată. Şi am Tată.

Roy Gane ar face bine să-şi ia în serios maestrul - ar fi avut multe de învăţat de la prof. Milgrom; dar el - ca mulţi alţi adventişti - a făcut un doctorat doar pentru a conferi ştaif academic concluziilor luate de-a gata din tradiţia adventistă. Roy mi-e mai simpatic ca pianist decît ca teolog. Are Duhul grijă şi de el (nu am exclus niciodată posibilitatea unui dialog mai larg; am început de ceva vreme să lucrez la un blog în limba engleză; cît despre publicatul academic, mă lasă rece - peer-ii mei de aici, de pe blog, sînt mai exigenţi şi, uneori, mai instruiţi decît mulţi profesori şi doctori).

Faptul că unele obiecţii sînt vechi nu spune nimic despre validitatea lor. Nici nu am pretins vreodată originalitate în toate. Mă îngrijorează sincer că tu ştii de pe acum, dinaintea un studiu amănunţit, că el "cu siguranţă ar confirma" doctrina adventistă a sanctuarului. E probabil unul dintre motivele pentru care un asemenea studiu nu este o prioritate.

Nu eu am nevoie de precizie, ci tu. Mă rog, nu tu, că umbli cu aproximări, ci majoritatea covîrşitoare a evangheliştilor adventişti care vînd iluzia certitudinii. Refuz încă să discut despre Daniel - degeaba e corectă identificarea cronologică a lui 1844 ca semnificativ profetic dacă semnificaţia atribuită este o elucubraţie teologică. Cît despre ispăşire, eu discut despre conceptul biblic, aşa cum reiese el din Pentateuh (şi, în fundal, despre terminologia ebraică, dar nu pot face asta pentru publicul larg); mă lasă rece definiţiile din dicţionar.

Total de acord: "trecerea de la profan la sfinţenie nu se poate face fără sînge ispăşitor". Dar aici intri tu în conflict cu dicţionarul, pentru că nu poţi confunda "vina" sau "păcatul" cu "profanul". În plus, dacă accepţi astfel conexiunea dintre ispăşire şi inaugurare, de ce ai avea probleme cu definirea ispăşirii ca inaugurare - ca sfinţire, ca reapropiere de Dumnezeu. Ce altceva este ispăşirea? Sfinţenia prezenţei este cauza "problemei păcatului" şi singurul context în care are sens să vorbim despre păcat. Şi am afirmat în repetate rînduri principiul substitutiv al jertfei ("moartea de împrumut" care elimină răul sau necurăţia din comunitatea sfinţeniei).

Frazeologia din Exodul 28:38 (vezi şi Leviticul 10:17; Numeri 18:1) nu implică nicidecum un transfer juridic sau ritual de vinovăţie, ci responsabilitatea cultică a preotului pentru "cele sfinte". De altfel, verbul nasa' poate foarte bine însemna "a elimina" (pe traseul "a ridica" - "a îndepărta"; vezi pentru aceeaşi idee, dar în limbaj diferit, 2 Samuel 24:10; Ieremia 50:20; Zaharia 3:9; şi vrei să sugerezi că Ezechiel, cel din Ezechiel 4:4-6, a făcut ispăşire pentru nelegiuirea lui Israel şi a lui Iuda?).

"Legea arată" că preotul şi manipulanţii implicaţi în prepararea "apei de ispăşire" erau, înaintea oricărui contact cu impuritatea rituală, necuraţi (Numeri 19:7-10). Explicaţia pe care o oferi la Leviticul 16:26-28 este o improvizaţie interesată, fără legătură cu logica ritualului mozaic. Dumnezeu NU se murdăreşte niciodată. Frumuseţea ispăşirii stă tocmai în posibilitatea curăţirii noastre FĂRĂ a-L compromite pe Dumnezeu. Nimeni - nu eu - nu vorbeşte despre inaugurare ca un "hocus-pocus", ca un "foc de artificii". Inaugurarea/ispăşirea este moartea care ne apropie de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. "Inaugurarea" şi "ispăşirea" sînt concepte moderne care descriu simultan o unică idee antică - "a vedea faţa", "a se apropia", "a căpăta favoarea" (ca în povestea cu Estera şi Ahaşveroş). Împăratul iartă, trece cu vederea, uită, dar nu se contaminează niciodată cu nelegiuirea supuşilor săi. Uneori, îi trimite în ştreang - tocmai pentru că nu se poate contamina (cf. Numeri 35:33). "A curăţi de păcat" NU înseamnă a transfera păcatul tocmai asupra Celui care nu-L suportă, a Cărui sfinţenie face necesară ispăşirea.

Trimiţînd în Exodul 29:37 la "sfînta sfintelor" nu am încercat să propun o nouă traducere, ci să facilitez (fără greoaie explicaţii lingvistice) accesul exegetic la text. Realitatea simbolică a Pentateuhului este că "sfînta sfintelor" (mai exact "sfinţenia sfinţeniei") acoperă o arie mai largă decît adytum-ul. Iov 36:18 foloseşte kofer în acelaşi sens ca Exodul 21:30 sau 1 Samuel 12:3. Înrudirea cu ispăşirea rituală este doar etimologică (şi, din nou, nu încape vorba de "transfer de vinovăţie").

Sîngele, uman sau animal, vărsat în afara sanctuarului - da! - necurăţeşte, poluează. Dar sîngele vărsat la templu contribuie întotdeauna la eliminarea impurităţii sau vinovăţiei, la restabilirea sfinţeniei, la redeschiderea drumului către Dumnezeu. Revin la Numeri 35:33: a omorî un om nevinovat "pîngăreşte ţara", dar "ispăşirea sîngelui vărsat" o curăţă. Ispăşirea nu perpetuează nedreptatea, păcatul, ci o/îl îndepărtează din ţară. Pentru ca ţara să poată găzdui templul cel sfînt al lui Dumnezeu.

Lasă-te, rogu-te, şi de insinuări. N-ai nicio "vagă impresie". Îţi spun eu pe şleau: nu mă interesează cîtuşi de puţin că teologia asta a sanctuarului ca ghenă poartă eticheta "adventistă" sau nu. Rămîne o elucubraţie dincolo de orice ambalaj. Am studiat bine şi îndelung problema, dar nu simt nevoia să scriu tratate. Trăim în epoca fragmentarului, a comunităţilor - mie mi-e bine aşa. Dacă fîntîna din care am băut se dovedeşte a fi otrăvitoare, fii sigur că o astup cu ce am la îndemînă.

Citarea mea din Ioan 5:24 este incompletă, dar nu este inexactă. Fă o căutare pe eis krisin în LXX şi NT. Vei vedea că traducerea literală ("nu ajung la tribunal", "nu au parte de proces") este singura corectă. De altfel şi contextul teologic al Noului Testament îmi dă dreptate. A trece din moarte la viaţă nu este doar un moment, o decizie cu efecte inconturnabile. Dar da, judecata celor cu numele scris în "cartea vieţii" s-a încheiat la Cruce. Apropo: nu mi-ai adus niciun argument din Apocalipsa 19 şi 20 cum că ar fi vorba acolo despre altceva decît judecata celor fără numele în "cartea vieţii".

Da, templul poate fi profanat. Dar în niciun caz prin respectarea legămîntului, prin practicarea cultului mozaic. Moise n-a legiferat idolatria. Dimpotrivă. Euharistia este un simbol pentru că NU este sînge şi trup (cel puţin în teologia adventistă). Dar animalele de jertfă de la templul mozaic ERAU sînge şi trup. Nimic simbolic la mijloc; doar tipologie (ştii tu - faptul că avem parte în Hristos de un nou exod NU înseamnă că primul exod a fost doar o "dramatizare", ş.a.m.d.). Relaţia tipologică se stabileşte întotdeauna ex eventu - de aceea nu am nevoie ca Moise să-mi vorbească despre Hristos. Dar am pretenţia să încercăm să înţelegem logica rituală a lui Moise.

Leviticul 16:21 este singurul pasaj din Pentateuh în care cheirothesia este asociată, nicidecum identificată, cu mărturisirea. Gestul în sine îşi păstrează semnificaţia de "învestire în funcţie" rituală, constituind doar ocazia mărturisirii, nu mijlocul de realizare a unui transfer (voi detalia explicaţia mea la acest pasaj într-o postare viitoare). Trimiterea, în acest context, la Deuteronomul 21:6 este contradictorie: "bătrînii" tocmai că NU-şi asumă nicio responsabilitate, darămite să transfere ceva. Animalul moare în locul unui criminal necunoscut, iar vinovăţia de sînge este eliminată.

Ziua ispăşirii

Vă încurajez să vă implicaţi pe cît puteţi în acest proiect de ispăşire pentru ţară. Sabatul este ziua perfectă pentru purificare. PS Mulţam Risipitorule!

Despre ispăşire III

M-am hotărît să vă fac viaţa mai grea şi mai frumoasă. O să vă mai dau doar cîteva direcţii de cercetare şi am să vă las să faceţi singuri drumul către o înţelegere corectă a ritualului mozaic. Recitiţi mai întîi cu atenţie tot capitolul 29 din Exodul; apoi treceţi în revistă Leviticul şi Numeri, urmărind obstinat tema ispăşirii, aşa cum am definit-o deja în contextul inaugurării. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: cîte tipuri de jertfă erau aduse în cultul mozaic? Care era scopul fiecăruia? Ce se întîmpla cu sîngele animalelor de jertfă? Care este semnificaţia ungerii unor extremităţi - coarne de altar / urechi sau degete de om? În cazul căror tipuri de jertfă îşi punea ofertantul mîna pe capul animalului? De cîte ori apare ideea de mărturisire asociată cu acest gest? Ce relaţie există între Leviticul 10 şi Leviticul 16? Unde, în afară de Leviticul 16, mai apare o pereche de animale, dintre care unul moare, iar altul e eliberat? În fine, ce ziceţi de Leviticul 15:31 şi Numeri 19:13.20 - e nevoie de jertfe pentru ca sanctuarul sa fie afectat de păcat sau necurăţie? Şi în ce fel de contexte e folosit limbajul ispăşirii?

E mai simplu decît credeţi. Cu o singură după-amiază petrecută răsfoind Biblia puteţi dezlega misterul ispăşirii - o taină a harului. Vă stau la dispoziţie pentru întrebări şi provocări.

Despre ispăşire II

Poate că nu obişnuiţi să citiţi şi comentariile de la fiecare postare. E musai să le citiţi pe cele de aici şi aici, din dialogul meu cu Verbo (căruia îi mulţumesc că mă provoacă). Ele constituie o dezvoltare necesară a subiectului abordat zilele trecute.

Despre ispăşire I

E seara de Yom Kippur şi eu nu am altceva mai bun de făcut decît să scriu cele de mai jos.

Una dintre rănile supurante ale teologiei adventiste este doctrina sanctuarului. Nu vreau să discut de data aceasta chestiunea datării profetice - ajunge să vă aduc aminte că nu cunoaştem cu precizie nici măcar anul crucificării lui Isus; şi că legătura dintre Daniel 8:14 şi Daniel 9:24-25 a fost întotdeauna şubredă (apropo, l-aţi citit vreodată pe William Miller?). Vreau să analizăm, puţin cîte puţin, validitatea teoriilor subiacente despre ispăşire în sistemul mozaic. N-am cum să tratez subiectul exhaustiv. Sper doar să vă deschid gustul pentru un studiu serios pe tema aceasta.

Exodul 29:35-37 (e vorba despre primii preoţi mozaici): "În şapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti; şi astfel altarul va fi preasfînt". Un pasaj fascinant, care ne poate oferi cheia pentru o înţelegere corectă a ispăşirii. Să-l recitim.

"În şapte zile". Am spus-o deja de mai multe ori: şapte este cifra inaugurării de templu. Acesta funcţionează ca un microcosmos, deci inaugurarea lui este - simbolic - o nouă creaţie. Dumnezeu Îşi găseşte, în şapte zile, o reşedinţă miniaturală într-o lume care a încetat să-L mai găzduiască. "Să-i închini în slujbă". Traducerea ascunde o expresie idiomatică ebraică - "să le umpli mîinile". Imaginea e probabil aceea a deprinderii mîinilor preotului cu practica sacrificială (vezi versetul 24). E posibil însă, poate simultan, şi un sens abstract - "a umple" dă uşor, ca în greacă şi nu numai, "a împlini", "a întregi", "a desăvîrşi". În orice caz, luarea în primire a ritualului coincide cu sfinţirea preotului întru ritual. E interesant însă că mîinile leviţilor pot fi umplute şi cu altfel de jertfe - aceeaşi expresie apare în Exodul 32:29: "Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui..."

"Jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşire" (în ebraică, "jertfă pentru păcat" - problematică traducere - este acelaşi cuvînt ca "să curăţeşti"; iar primul "ispăşire" este prima ocurenţă biblică a pluralului kippurim, ca în Yom haKippurim). Inaugurarea spaţiului sacru nu se poate face fără sînge. Noua creaţie - ca palat al lui Dumnezeu - nu se poate naşte decît din jertfă. Aceasta este ispăşirea. A readuce prezenţa lui Dumnezeu în lume prin jertfă este ispăşire. Inaugurarea templului este o zi a ispăşirii. Templul, şi ispăşirea care îl face posibil, este soluţia la problema fundamentală a distanţei dintre om şi Dumnezeu.

"Să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti". Sfinţirea nu se poate realiza decît prin ispăşire. Nu trebuie să fi păcătuit (altarul chiar că n-a comis nicio nelegiuire) pentru ca să ai nevoie de ispăşire. Pentru că ispăşirea este pur şi simplu apropiere de Dumnezeu. Este reinaugurare întru prezenţă divină. "Altarul va fi preasfînt" (în original, "sfînta sfintelor"). Întregul sistem ceremonial se împărtăşea din prezenţa lui Dumnezeu. Templul şi sărbătorile lui erau "sfînta sfintelor" (nu e aici locul să înşir toate pasajele în care expresia numeşte altceva decît cel mai intim spaţiu al sanctuarului).

În lumina celor de mai sus (am folosit pasajul din Exodul 29 ca pe o oglindă convexă în care se răsfrîng de fapt zeci, sute de texte din Pentateuh ce atestă această înţelegere), doctrina adventistă cu privire la ispăşire este o lamentabilă aberaţie. Ea presupune că templul era o groapă de gunoi. Că acolo se adunau, zi de zi, mizeriile lui Israel, îngrămădite în casa lui Dumnezeu, pentru ca să fie evacuate o singură dată pe an. Cîh!

De ce sabatizez

Pentru că creştinismul din (aproape) toate timpurile suferă de antisemitism. Şi pentru că ne organizăm încă viaţa în jurul lui 7. Dacă am desfiinţa săptămîna, evident că n-aş mai sabatiza. Duminicalismul nu e legat de simbolistica lui 7 - poţi ţine prima zi indiferent cîte zile are ciclul care îţi ritmează viaţa. Dar săptămîna impune logica simbolică a zilei a şaptea. Nu, ea nu mai funcţionează ca "semn al legămîntului" - noul legămînt e ceva mai subtil şi mai universalist. Dar este, fără voia mea, de actualitate.

Adventismul are o carenţă de apreciere a noutăţii radicale a noului legămînt. Diferenţa dintre vechi şi nou este diferenţa dintre 2 Samuel 6:6-7 şi Luca 6:19, dintre Exod 19:12-13 şi Evrei 10:19-22. De asemenea, sîntem încă blestemaţi de o proastă obsesie cu "cele zece porunci", ca şi cînd acestea aveau sens în vechiul legămînt în afara codului mozaic în ansamblul lui. "Să nu ucizi", de exemplu, era definit şi reglementat de numeroasele prevederi cazuistice şi procedurale din Pentateuh. Evreul antic nu se simţea vinovat de ucidere cînd, în cadrul unei teologii a războiului sfînt, recurgea la genocid. Noi fundamentăm pe "aceeaşi" poruncă noncombatanţa. Morala creştină nu are nimic de a face cu decalogul.

În fine, la modul concret: mă închin în ce zi vreţi voi. Dar - dacă sînteţi duminicalişti - nu încercaţi să-mi vindeţi gogoaşa "sabatului zilei întîi". Aşa ceva nu există. Iar dacă tot păstrăm săptămîna, ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie simbolisticii seducătoare a lui 7.

Toamnă cu cîntec

Au trecut vreo două săptămîni de la ultima postare. Ce săptămîni! Ce răsfăţ!

În primul rînd, Myo a terminat de tradus un celebru articol al lui Fred Veltman despre cărţile lui EGW. Înţeleg că nu e muncă de pionierat. Dar, spre deosebire de "ediţia" românească anterioară (cu circulaţie restrînsă), ediţia lui Myo e în văzul lumii. Prima parte aici, a doua aici. Tot în primul rînd, Myo şi-a redescoperit zilele astea pasiunea pentru rafinament culinar. Spre deosebire de traducerile ei, o să am grijă ca producţiile ei gastronomice să aibă o circulaţie cît mai restrînsă :)

În al doilea, am avut acum o săptămînă, timp de 24 de ore, acces la arhiva de concerte a Filarmonicii de la Berlin. Evident, am profitat la maxim - am văzut vreo 10 concerte, de la Recviemul german de Brahms la Recviem pentru un tînăr poet al lui Bernd Alois Zimmermann, trecînd prin compozitori atît de diverşi pe cît pot fi Mozart şi Sofia Gubaidulina. Imediat după aceea, am descoperit, printr-un bun amic pianist, medici.tv - m-am delectat mai ales cu înregistrările de la Verbier de anul acesta (nu rataţi Yuja Wang, Adam Laloum, Kit Armstrong, Niholas Angelich si - clar - Evgeny Kissin). Tot mai multe orchestre celebre devin tot mai prezente online. Vă încurajez să vizitaţi, de exemplu, Orchestre de Paris unde, în arhivă, găsiţi acest fragment cu Karajan la pian (alături de, irecognoscibil, un Eschenbach tînăr şi pletos).

În fine, am debutat pe Oxigen2. Fiţi pe pace, mai am multe să vă spun şi aici :) Toamnă frumoasă tuturor!