Despre ispăşire IV - lui Florin Lăiu

Unul dintre fidelii mei anonimi - cel/cea care a acceptat provocarea mea la studiu şi dialog pe tema ispăşirii în Pentateuh - a făcut o treabă excelentă. A înţeles că ispăşirea este funcţia permanentă (24 din 24, 7 din 7, 365 din 365) a cultului de la sanctuarul mozaic; că simbolistica inaugurării face parte din ritualul jertfelor "pentru păcat" şi "pentru vină", cu diferite grade de penetrare în sanctuar; că punerea mîinilor asupra animalului de jertfă NU este asociată cu mărturisirea păcatului (aceasta şi reparaţiile care se impun au loc înainte de jertfă), ci cu dedicarea liturgică şi, în mod specific, întru distrugere (vezi de exemplu Numeri 8:10.12 şi, mai important, Leviticul 24:14); că Ziua Ispăşirii este culminarea slujbei continue a ispăşirii, aducînd sîngele purificator pînă în Sfînta Sfintelor; că preoţia nu are ca obiect traficul de necurăţie şi vinovăţie, ci eliminarea acestora prin moartea păcătosului sau, unde admisibil, printr-o "moarte de împrumut"; că orice jertfă este un mijloc al apropierii, nu un utilaj de la salubritate, că templul e sfînt şi curat, nu o groapă de gunoi. Vom continua traseul propus şi dialogul început. Însă, pentru moment, voi răspunde unei interpelări a profesorului Lăiu (accesibilă aici).

Profesore, cine te crezi? Cunoşti mintea lui Dumnezeu şi ai certitudini cu privire la planurile Lui? Cine eşti tu să-mi spui că drumul meu duce "înainte" sau "înapoi", la "răsărit" sau la "apus" de Eden? Eşti sigur că Duhul ascultă de tine? Sau că tu asculţi de El? A se slăbi cu tonul patern - am tată. Şi am Tată.

Roy Gane ar face bine să-şi ia în serios maestrul - ar fi avut multe de învăţat de la prof. Milgrom; dar el - ca mulţi alţi adventişti - a făcut un doctorat doar pentru a conferi ştaif academic concluziilor luate de-a gata din tradiţia adventistă. Roy mi-e mai simpatic ca pianist decît ca teolog. Are Duhul grijă şi de el (nu am exclus niciodată posibilitatea unui dialog mai larg; am început de ceva vreme să lucrez la un blog în limba engleză; cît despre publicatul academic, mă lasă rece - peer-ii mei de aici, de pe blog, sînt mai exigenţi şi, uneori, mai instruiţi decît mulţi profesori şi doctori).

Faptul că unele obiecţii sînt vechi nu spune nimic despre validitatea lor. Nici nu am pretins vreodată originalitate în toate. Mă îngrijorează sincer că tu ştii de pe acum, dinaintea un studiu amănunţit, că el "cu siguranţă ar confirma" doctrina adventistă a sanctuarului. E probabil unul dintre motivele pentru care un asemenea studiu nu este o prioritate.

Nu eu am nevoie de precizie, ci tu. Mă rog, nu tu, că umbli cu aproximări, ci majoritatea covîrşitoare a evangheliştilor adventişti care vînd iluzia certitudinii. Refuz încă să discut despre Daniel - degeaba e corectă identificarea cronologică a lui 1844 ca semnificativ profetic dacă semnificaţia atribuită este o elucubraţie teologică. Cît despre ispăşire, eu discut despre conceptul biblic, aşa cum reiese el din Pentateuh (şi, în fundal, despre terminologia ebraică, dar nu pot face asta pentru publicul larg); mă lasă rece definiţiile din dicţionar.

Total de acord: "trecerea de la profan la sfinţenie nu se poate face fără sînge ispăşitor". Dar aici intri tu în conflict cu dicţionarul, pentru că nu poţi confunda "vina" sau "păcatul" cu "profanul". În plus, dacă accepţi astfel conexiunea dintre ispăşire şi inaugurare, de ce ai avea probleme cu definirea ispăşirii ca inaugurare - ca sfinţire, ca reapropiere de Dumnezeu. Ce altceva este ispăşirea? Sfinţenia prezenţei este cauza "problemei păcatului" şi singurul context în care are sens să vorbim despre păcat. Şi am afirmat în repetate rînduri principiul substitutiv al jertfei ("moartea de împrumut" care elimină răul sau necurăţia din comunitatea sfinţeniei).

Frazeologia din Exodul 28:38 (vezi şi Leviticul 10:17; Numeri 18:1) nu implică nicidecum un transfer juridic sau ritual de vinovăţie, ci responsabilitatea cultică a preotului pentru "cele sfinte". De altfel, verbul nasa' poate foarte bine însemna "a elimina" (pe traseul "a ridica" - "a îndepărta"; vezi pentru aceeaşi idee, dar în limbaj diferit, 2 Samuel 24:10; Ieremia 50:20; Zaharia 3:9; şi vrei să sugerezi că Ezechiel, cel din Ezechiel 4:4-6, a făcut ispăşire pentru nelegiuirea lui Israel şi a lui Iuda?).

"Legea arată" că preotul şi manipulanţii implicaţi în prepararea "apei de ispăşire" erau, înaintea oricărui contact cu impuritatea rituală, necuraţi (Numeri 19:7-10). Explicaţia pe care o oferi la Leviticul 16:26-28 este o improvizaţie interesată, fără legătură cu logica ritualului mozaic. Dumnezeu NU se murdăreşte niciodată. Frumuseţea ispăşirii stă tocmai în posibilitatea curăţirii noastre FĂRĂ a-L compromite pe Dumnezeu. Nimeni - nu eu - nu vorbeşte despre inaugurare ca un "hocus-pocus", ca un "foc de artificii". Inaugurarea/ispăşirea este moartea care ne apropie de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. "Inaugurarea" şi "ispăşirea" sînt concepte moderne care descriu simultan o unică idee antică - "a vedea faţa", "a se apropia", "a căpăta favoarea" (ca în povestea cu Estera şi Ahaşveroş). Împăratul iartă, trece cu vederea, uită, dar nu se contaminează niciodată cu nelegiuirea supuşilor săi. Uneori, îi trimite în ştreang - tocmai pentru că nu se poate contamina (cf. Numeri 35:33). "A curăţi de păcat" NU înseamnă a transfera păcatul tocmai asupra Celui care nu-L suportă, a Cărui sfinţenie face necesară ispăşirea.

Trimiţînd în Exodul 29:37 la "sfînta sfintelor" nu am încercat să propun o nouă traducere, ci să facilitez (fără greoaie explicaţii lingvistice) accesul exegetic la text. Realitatea simbolică a Pentateuhului este că "sfînta sfintelor" (mai exact "sfinţenia sfinţeniei") acoperă o arie mai largă decît adytum-ul. Iov 36:18 foloseşte kofer în acelaşi sens ca Exodul 21:30 sau 1 Samuel 12:3. Înrudirea cu ispăşirea rituală este doar etimologică (şi, din nou, nu încape vorba de "transfer de vinovăţie").

Sîngele, uman sau animal, vărsat în afara sanctuarului - da! - necurăţeşte, poluează. Dar sîngele vărsat la templu contribuie întotdeauna la eliminarea impurităţii sau vinovăţiei, la restabilirea sfinţeniei, la redeschiderea drumului către Dumnezeu. Revin la Numeri 35:33: a omorî un om nevinovat "pîngăreşte ţara", dar "ispăşirea sîngelui vărsat" o curăţă. Ispăşirea nu perpetuează nedreptatea, păcatul, ci o/îl îndepărtează din ţară. Pentru ca ţara să poată găzdui templul cel sfînt al lui Dumnezeu.

Lasă-te, rogu-te, şi de insinuări. N-ai nicio "vagă impresie". Îţi spun eu pe şleau: nu mă interesează cîtuşi de puţin că teologia asta a sanctuarului ca ghenă poartă eticheta "adventistă" sau nu. Rămîne o elucubraţie dincolo de orice ambalaj. Am studiat bine şi îndelung problema, dar nu simt nevoia să scriu tratate. Trăim în epoca fragmentarului, a comunităţilor - mie mi-e bine aşa. Dacă fîntîna din care am băut se dovedeşte a fi otrăvitoare, fii sigur că o astup cu ce am la îndemînă.

Citarea mea din Ioan 5:24 este incompletă, dar nu este inexactă. Fă o căutare pe eis krisin în LXX şi NT. Vei vedea că traducerea literală ("nu ajung la tribunal", "nu au parte de proces") este singura corectă. De altfel şi contextul teologic al Noului Testament îmi dă dreptate. A trece din moarte la viaţă nu este doar un moment, o decizie cu efecte inconturnabile. Dar da, judecata celor cu numele scris în "cartea vieţii" s-a încheiat la Cruce. Apropo: nu mi-ai adus niciun argument din Apocalipsa 19 şi 20 cum că ar fi vorba acolo despre altceva decît judecata celor fără numele în "cartea vieţii".

Da, templul poate fi profanat. Dar în niciun caz prin respectarea legămîntului, prin practicarea cultului mozaic. Moise n-a legiferat idolatria. Dimpotrivă. Euharistia este un simbol pentru că NU este sînge şi trup (cel puţin în teologia adventistă). Dar animalele de jertfă de la templul mozaic ERAU sînge şi trup. Nimic simbolic la mijloc; doar tipologie (ştii tu - faptul că avem parte în Hristos de un nou exod NU înseamnă că primul exod a fost doar o "dramatizare", ş.a.m.d.). Relaţia tipologică se stabileşte întotdeauna ex eventu - de aceea nu am nevoie ca Moise să-mi vorbească despre Hristos. Dar am pretenţia să încercăm să înţelegem logica rituală a lui Moise.

Leviticul 16:21 este singurul pasaj din Pentateuh în care cheirothesia este asociată, nicidecum identificată, cu mărturisirea. Gestul în sine îşi păstrează semnificaţia de "învestire în funcţie" rituală, constituind doar ocazia mărturisirii, nu mijlocul de realizare a unui transfer (voi detalia explicaţia mea la acest pasaj într-o postare viitoare). Trimiterea, în acest context, la Deuteronomul 21:6 este contradictorie: "bătrînii" tocmai că NU-şi asumă nicio responsabilitate, darămite să transfere ceva. Animalul moare în locul unui criminal necunoscut, iar vinovăţia de sînge este eliminată.