Pentru cei care s-au săturat de litania bizareriilor administrative sau clericale din adventismul românesc, iată două texte - Elemente pentru o nouă abordare teologică a doctrinei sanctuarului şi 10 observaţii critice cu privire la doctrina sanctuarului*, dintre care al doilea poate fi citit limpede ca manifest - ce surprind parte din hibele teologice ale adventismului de pretutindeni. Ele aparţin profesorului Florin Lăiu şi ar merita să provoace o dezbatere largă. Nu de alta, dar respectivele metehne au de a face cu dogma care distinge adventismul de oricare altă denominaţiune creştină.
* Textele cu pricina nu sînt momentan disponibile în forma iniţială. O versiune condensată e accesibilă aici. Mulţumesc profesorului Lăiu că mi-a atras atenţia asupra acestui fapt.
Credeam că celebrarea Sabatului este acea dogmă -- nu ştiu, ce altă denominaţiune o mai urmează?
RăspundețiȘtergereSunt catolic, o etichetă incriminatorie din punct de vedere adventist -- cel puţin dacă ar fi să ne luăm după aparenţe (a se aplica ambelor enunţuri). Mă surprinde, nu mă bucură ca de răul altora, ceea ce citesc pe acest blog. Nu m-aş fi aşteptat ca postmodernismul să fi pătruns atât de departe, dar cu Internetul şi bloggingul orice devine posibil cu o viteză ameţitoare. E adevărat că şi reacţia este la fel de puternică (n-am găsit încă polul opus al blogului dumneavoastră, dar probabil că există, sau se pregăteşte).
Eu unul, admir teologia adventistă, deşi nu o pot înţelege decât în foarte mică măsură -- este ceva extrem de complicat, de solicitant, cere erudiţie. Dar tocmai această atitudine, această strădanie, această atenţie pentru detalii mi se pare ceva important şi curat, ceva ce nu poate rămâne fără răsplată, indiferent de cât de greşite pot fi, eventual, calculele şi concluziile finale. Dacă există poeţi ai teologiei, de ce nu ar exista şi experţi în mecanică cuantică sau relativitate generalizată (scuze pentru comparaţie) care greşesc la calcule? Admir şi anumite interpretări literale adventiste (mai ales cele pe care alţi literalişti declaraţi nu le acceptă, de exemplu Sabatul). Cel mai mult admir faptul că adventismul a rezistat după încercările prin care a trecut, ceea ce vorbeşte de la sine despre validitatea şi forţa teologiei sale. Iar dacă ar reuşi cumva să privească la pionieri şi profeţi moderni cu o reverenţă egală sau salvator mai mică decât cea datorată adevărului, pe care fiecare generaţie ar trebui poate să-l redescopere ca fiind viu şi liber să ne vorbescă aşa cum pofteşte, probabil că admiraţia mea ar fi şi mai mare. Cât despre ecumenism, speranţele sunt extrem de mici, şi nu numai în accepţiunea catolică a acestuia -- eu prefer o definiţie care include un dialog în scopul îmbogăţirii participanţilor, nu al înregimentării sub alt steag.
Oricum, ceva se întâmplă, în toate cultele. Se apropie... Să sperăm măcar că ne va găsi, dacă nu uniţi, măcar cu credinţă -- dacă nu cu aceeaşi credinţă, măcar fiecare cu o credinţă demnă de acest nume. Succes!
După cum am sugerat în mai multe rînduri şi sper că demonstrează concludent blogul în sine, acest adventist de România nu îşi simte credinţa ameninţată de raţiune, iar atunci cînd incriminează nu o face pe bază de etichete. Să reuşesc să vă fac să vă simţiţi ca acasă este mai important decît orice altceva. Cît despre urarea dvs. din final, subscriu la ea fără cea mai mică reţinere.
RăspundețiȘtergereDa, poate că teologia adventistă este solicitantă. Vreau să cred că teologia în general este solicitantă. Pentru că urcuşul este cu atît mai frumos cu cît este mai abrupt, iar satisfacţiile sînt pe măsură.
Critica pe care o faceţi privitor la reverenţa cuvenită adevărului este, în opinia mea, întemeiată. Tendinţa adventismului de a-şi fetişiza pionierii este cu atît mai paradoxală cu cît aceştia au avertizat împotriva acestui proces de osificare hermeneutică. Cred că adventiştii (deloc singurii) trebuie să redescopere Biblia.
Ecumenismul nu are sens pentru mine decît dacă vizează cucerirea "lumii viitoare" - he oikoumene he mellousa (Evrei 2:5). Abia aceea este lumea pe care Dumnezeu promite să o "supună", în Fiul, sfinţilor. Nouă nu ne revine decît să diseminăm "în toată lumea" aceasta - en hole te oikoumene (Matei 24:14) - zvonul că se poate mai bine decît aici şi acum.
Dragă Polihrone,
RăspundețiȘtergereCommentul lui TeleiosEpithymia m-a umplut de uimire şi m-a intrigat în acelaşi timp. Că ar exista un catolic român (evident intelectual), care să cunoască istoria teologiei AZS şi să ne trateze cu admiraţia pe care a manifestat-o în commentul de mai sus... Nu mă îndoiesc că un catolic ar putea avea această atitudine, chiar cunosc intelectuali catolici care admiră o serie de lucruri în confesiunea noastră -- dar am îndoieli că s-ar fi documentat în teologia AZS. Altfel spus, e prea frumos ca să fie adevărat. Mai degrabă, eu cred că un frăţior de-al nostru (binecunoscut) a scris, dându-se drept catolic din motive care ar putea fi ghicite.
Ca unul care admir lingvistica forensică, prin care făptaşii pot fi depistaţi prin studiul elementelor de limbă şi stil, observ că limbajul pe care-l foloseşte trădează mai degrabă o identitate AZS:
"celebrarea Sabatului"
"denominaţiune"
"Nu m-aş fi aşteptat ca postmodernismul să fi pătruns atât de departe..."
"Admir şi anumite interpretări literale adventiste (mai ales cele pe care alţi literalişti declaraţi nu le acceptă, de exemplu Sabatul)."
"Cel mai mult admir faptul că adventismul a rezistat după încercările prin care a trecut, ceea ce vorbeşte de la sine despre validitatea şi forţa teologiei sale."
Ideile majore pe care le exprimă, chiar atunci când nu sunt specific adventiste, ele sunt dintre cele care circulă printre anumiţi tineri intelectuali AZS. Sau şi printre unii mai puţin tineri. Greşesc ?
@ FGL: Nu ştiu. Pentru mine nu importă. M-a intrigat mai mult pseudonimul - teleios-epithimia - caruia nu-i dibui sensul (în primul rînd gramatical). Poate mă ajuţi tu.
RăspundețiȘtergereExplicaţia pseudonimului este prozaică: nu am habar de limba greacă, veche sau nouă, dar am vrut ceva care să exprime ideea dorinţei de desăvârşire. Drept pentru care am căutat pur şi simplu un site de traducere din engleză în greacă, şi rezultatul se vede. Din păcate, propria dorinţă de desăvârşire nu mă ajută deocamdată foarte mult în studiul limbilor antice.
RăspundețiȘtergereÎn rest, chiar sunt un inginer catolic (nu jur, dar mai am un comentariu pe acest blog în care aplic o criminalistică asemănătoare unui mic inchizitor care se prezintă Ignaţiu de Loyola, ajungând la aceeaşi concluzie -- de fapt pare adventist).
M-aş bucura dacă, la comentariile mele pe bloguri baptiste, aş fi considerat baptist -- ş.a.m.d., mai puţin, poate în cazul ortodocşilor, unde pur şi simplu mi-e frică să las urme. Deocamdată, m-aş încumeta doar la Eugen Serea, dar nu are blog.
Nu cunosc foarte multe despre istoria teologiei, AZS sau de alt fel, dar ascult zilnic RVS, şi exceptând micile răbufniri anticatolice (am şi eu din astea, dar nu merg chiar atât de departe) îmi place foarte mult ce aud în două emisiuni cu dl. pastor Aron Moldovan, plus cele cu dl. Paicu, şi chiar când nu sunt de acord rămâne totdeauna un prilej de reflecţie. Nu ştiu dacă domnii pomeniţi vă sunt sau nu agreabili, dar mi se pare că fac o treabă foarte bună, chiar când, eventual, greşesc. E clar că nu sunt postmodernişti, dar asta nu e neapărat un defect (deocamdată).
În rest, sper ca domnul FGL să nu se supere dacă am să pun 1-2 întrebări pe blogul domniei sale, legate de traducerea unor versete din VT, şi să ne răspundă în limita timpului şi a disponibilităţii către luminarea criptoadventiştilor.
@ perfectionist_blogger: Din nou, sînteţi mereu binevenit aici, printre imperfecţi :) Spuneam că nu mă interesează masca sub care scrieţi pentru că toţi, fără excepţie şi indiferent de nick-uri, sîntem în mediul acesta virtual doar nişte măşti. Despre teleiosepithimia, pricep acum. Greaca este o limbă flexionară, mizînd destul de mult pe terminaţii pentru marcarea relaţiilor dintre cuvinte. Pentru două nominative alăturate (teleios, epithimia) nu se poate decît ghici sensul. Dorinţa dvs. de desăvîrşire rămîne însă cu totul lăudabilă.
RăspundețiȘtergereNu are importanţă dacă domnii Moldovan şi Paicu îmi/ne sînt agreabili. Nici nu pot spune că sînt, fără rezerve, postmodernist. Ar merita să discutăm mai pe larg ce-i şi cu postmodernismul - poate o să-mi exprim punctul de vedere într-o postare. Cît despre traducerea unor versete din VT, dacă profesorul Lăiu nu apucă să vă răspundă, vă stau şi eu, umil cirac, la dispoziţie :)
În fine, că tot mi-aţi confirmat identitatea dvs., ce se întîmplă cu iovintreaba?
Îmi cer scuze, şi în acelaşi timp mulţumesc pentru buna voinţă, aveam impresia că sunteţi specializat în limba greacă, nu ştiam şi de ebraică. Mă fascinează Isaia 53:10, cu toate variantele de traducere pe care le-am găsit, şi Exod 34:6-7, pentru care toate traducerile mi se par un adevărat tur de forţă, totuşi cu mari semne de întrebare (pentru mine). Nu sunt decât la nivelul unuia care citeşte cu lexiconul Strong alături (mă rog, în altă fereastră Windows, nefiind cărturar), şi acest puţin îmi dă chiar prea mult de gândit, ceea ce în credinţă nu este totdeauna un semn bun. Cornilescu "a găsit cu cale" să ne lase nişte rezolvări uluitoare, adică foarte greu de egalat prin impact, fiind neriguroase dar creative, chiar dacă demonstrabil uneori a luat prea mult din Louis Segond. O traducere a Bibliei foarte riguroasă, dar fără atingerea harului, e bună pentru studii teologice, dar mai puţin pentru devoţiune zilnică.
RăspundețiȘtergereNu vă bănuiam deloc de postmodernism fără rezerve, mai ales că asta tinde să devină un fel de acuză bună de scos din joc orice adversar care nu spune Amin! la orice enunţ declarat a fi categoric şi iremediabil ancorat în adevărul biblic, cel atât de clar şi de simplu, dar vizibil doar pentru cei din aceeaşi tabără.
Iovnumaiintreaba ar fi ceva fără sens... L-am şters pentru că am trecut prin hol şi m-am văzut în oglindă.
Nu am deocamdată volumul din Septuaginta (s.red. C. Bădiliţă) conţinând Isaia (cred că nu a apărut încă), deci cu atât mai mult opinia dumneavoastră mă interesează în cel mai înalt grad. Mă refer în primul rând la plăcerea, încântarea, dorinţa, voinţa, calea şi lucrarea Celui Preaînalt.
RăspundețiȘtergereMulţumesc anticipat, deşi chiar sper să vă facă plăcere.
Isaia 53:10 este, într-adevăr, un text dificil, în primul rînd la nivel gramatical, morfologic şi sintactic. Profesorul Lăiu are o traducere poetică (de găsit, printre altele, la http://florin.laiu.googlepages.com/tornafratrepoeziebiblica):
RăspundețiȘtergereDin voia lui Iahwé I-a fost zdrobirea;
Dar astfel dându-Şi jertfă viaţa Sa,
Îşi va vedea urmaşii-n veşnicie:
Prin El, voia lui Iah va triumfa.
Pasajul aduce aminte de Iov. Asta şi pentru că nu este obligatoriu să implice sacrificiul propriei vieţi, dat fiind că naphsho (prefer să transcriu fonetic) pare să fie subiectul pronominal al verbului precedent (tasim). Mai mult, imediat înainte apare verbul hecheli, care înseamnă "(l-)a îmbolnăvit", "(l-)a slăbit".
Care ar fi semnele de întrebare în cazul fragmentului din Exod? Mie îmi place că Dumnezeu se prezintă ca fiind rav-chesed veemeth (v.6) - bunătate/dragoste şi credincioşie/adevăr, unite nicăieri mai frumos ca în Ps.85:10 (TM 11). E vorba totuşi de o expresie curentă a politeţei, a curtoaziei (vezi Geneza 24:49; 47:29; Iosua 2:14; Prov.3:3). Şi, evident, de două concepte identitare pentru Hristosul teologiei ioanine.
Păcat de iovintreaba. Blogroll-ul meu rămîne mai sărac.
La Isaia 53:10, Septuaginta (aveţi dreptate, potrivit site-ului editurii Polirom, volumul care conţine şi textul lui Isaia nu a apărut încă) este chiar mai confuză decît textul masoretic, vorbind, de exemplu, despre "curăţire" (katharizo), nu despre zdrobire. Cuvîntul ebraic chephetz, însemnînd printre altele "voinţă", "dorinţă", apare de două ori în verset, o dată ca verb, a doua oară ca substantiv. Comentatorii fac trimitere la textele în care se spune, de exemplu, că Dumnezeu i-ar fi "împietrit" inima faraonului Egiptului. Eu cred că istoria lui Iov este mult mai aproape de tabloul din Isaia. Este, uneori, voinţa expresă a lui Dumnezeu să permită (contradicţie?) suferinţă, chin, chiar moarte. Intenţia poate fi aceea de a demonstra... dragostea şi credincioşia omului. Din nou, nu pot să nu trimit la portretul ioanin al lui Hristos - Cel care a venit în lume să împlinească deplin voia Tatălui (Ioan 4:34; 5:30; 6:38).
RăspundețiȘtergereMi-aţi dat de lucru pentru ceva timp... Grozavă apropierea de Cartea lui Iov!
RăspundețiȘtergerePentru mine, ca să cred că Isus e Dumnezeu îmi ajunge Iov 17:3 şi contextul. O parte din logica mântuirii e aici (o mare parte, cred eu). Şi când văd că unii interpretează Robul Meu din Isaia ca fiind poporul Israel, mă duc şi mai citesc o dată Iov, şi totul e clar. Adică nu chiar tot, pentru că rămâne marea întrebare de ce a ales Dumnezeu aşa şi nu altfel, mai simplu, mai uşor pentru toată lumea...
M-a intrigat şirul de idei care pleacă din traducerea KJV, unde "pleased" desigur că nu avea iniţial sensul de plăcere, ci tot de voie, voinţă, dar a făcut pe unii să creadă că lui Dumnezeu îi place suferinţa şi ne-o cere ca plată a mântuirii.
La Exod mă sperie 34:7, şi aş fi vrut să ştiu dacă există posibilitatea ca traducerea să aibe şi alte variante, în afară de "dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam". Uitându-mă doar la consoane, am avut ceva speranţe... Totuşi, nu mi se pare concordant cu restul Bibliei, pare ceva ciudat. Pe cel vinovat El îl spală de păcate -- asta mi s-ar părea ceva mai aproape de esenţa a ceea ce mi-aş dori să fie Dumnezeu. Primele trei cuvinte oricum exprimă dreptatea şi judecata, dar apoi vine ceea ce numai Dumnezeul nostru a ales să facă, într-un mod atât de complicat dar cu atât mai minunat.
Iar despre împietrirea inimii este mult de discutat -- apropo, mi se pare că AZS nu admit predestinarea?
Da, avem aceeaşi problemă teologică pe care o ridicaţi în Exod 34:7 chiar în Decalog (Exod 20;5; Deuteronom 5:9). Nu vreau să ofer o soluţie - nici nu cred să am vreuna. Dar cred că pot fi de acord cu prof. Bernard Levinson (nu am citit din ultima lui carte, axată în mare parte, deşi în primul rînd ca material ilustrativ, pe problema noastră, decît pdf-ul disponibil pe site-ul editorului la http://www.cambridge.org/catalogue/catalogue.asp?isbn=9780521513449&ss=fro): există chiar în interiorul canonului veterotestamental o dispută critică pe conceptul acţiunii punitive trans-generaţionale. Levinson propune o analiză a textelor din Plîngeri 5, Ezechiel 18 şi Deuteronom 7 (secvenţa presupune, evident, o datare post-exilică a Deuteronomului), care ajustează teologia mai veche a retribuţiei.
RăspundețiȘtergereŞi da, teologia adventistă este esenţialmente arminiană.
Incredibil... Credeam că sunt atins prea tare de postmodernism, şi nu ştiam cum să mă mai vindec. Dar dacă există exegeză intrabiblică şi revizuirea Legii în cadru canonic... Asta îmi confirmă şi întăreşte convingerea că la vremea sfârşitului vor fi toţi cei aleşi ca Melhisedec -- credincioşi fără alt suport decât gândul că Dumnezeu există, deşi la televizor vor vedea ştiri despre vizita extratereştrilor care ne-au creat în laborator. Urâciunea pustiirii pusă în locul preasfânt...
RăspundețiȘtergereVa mai găsi El credinţă pe Pământ? Ce mă frământă este că tot scenariul finalului nu poate fi rezervat doar unei generaţii -- deşi la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Ca urmare, mă văd nevoit să cred că fiecare ar trebui să ne punem credinţa la încercare până la limita de rupere, inclusiv expunându-ne postmodernismului, ateismului, ortodoxismului, fundamentalismului... Dacă şi cum mai ieşim de sub duş nu trebuie să ne preocupe mai mult decât faptul că încercarea este relaţia cea mai directă cu El.
Dacă aţi citit şi consideraţiile mele apocaliptice de pe numaruldeplin.blogspot.com, ştiţi deja că tind să vă dau dreptate - "scenariul finalului nu poate fi rezervat doar unei generaţii". Şi da, credinţa trebuie să transcendă orice ideologie. Dar asta nu înseamnă că perspectivele pe care le-aţi enumerat nu au elemente de validitate (mai puţin fundamentalimsul, care nu este propriu-zis o ideologie, cît un stil de a practica, necritic şi intolerant, orice ideologie). Eu unul prefer ateismul lui Bill Maher sau al lui Richard Dawkins, de exemplu, formalismului religios, chiar dacă exaltat, şi dogmatismului sadea care afectează ca o plagă majoritatea bisericilor. Iar postmodernismul face bine să ne cureţe de anumite iluzii - cum ar fi aceea a absolutului şi a certitudinilor. Credinţa Bibliei este o chestiune de încredere relaţională, nu de convingeri de nestrămutat bazate pe idei fixe.
RăspundețiȘtergereAm încercat să vă urmăresc raţionamentele de pe acel blog, dar sincer mă depăşesc, mai ales că nu am studiat aprofundat Apocalipsa.
RăspundețiȘtergereExpunerea la fundamentalism te poate face să te îndoieşti că ai vreo şansă, mai ales dacă ai asimilat ceva din postmodernism. La mine nu se pune problema de asimilat, pentru că nu am citit nimic pe subiect, ci m-am trezit de curând că am o grămadă de păreri postmoderniste. Dacă sunt mai mulţi în situaţia mea, şi am motive să cred asta, mi se pare că viitorul pe care ni-l pregăteşte Dumnezeu include ajungerea la credinţă în condiţiile unei lumi postmoderne (clişeu, dar asta e, măcar ne înţelegem). Şi după asta, postpostmoderne, şi aşa mai departe, cu din ce în ce mai puţine posibilităţi de refugiu în neutralitate, până ce singurul refugiu e în braţele Lui, tot nevăzute.
Pe Numărul deplin încerc să arăt tocmai că, potrivit Bibliei, orice credincios autentic este un apocaliptic, trăind o eschatologie obligatorie. Astfel, resping ideea că ultima generaţie ar beneficia de vreo experienţă specială, ar juca vreun rol soteriologic sau ar beneficia de recompense aparte. Este un subiect destul de adventist, dar mi s-a părut că întîlneşte una dintre ideile dvs.
RăspundețiȘtergereCred că aveţi idei postmoderniste pentru simplul motiv că, aşa cum unele dintre ele se regăsesc şi în Biblie, sînt vechi de cînd lumea. Lumea asta a iluziei, a simulacrelor, a derapajelor sensului, a fragmentării şi a marginalului. Prin urmare, nu este neapărat o tragedie. Dacă, indiferent de ideologia curentă, reuşim să dibuim braţele Lui nevăzute, sîntem pe drumul cel bun - către Ziua Vederii.
Postmodernismul mi se pare că trimite şi obligă la alegere, la opţiune, şi asta în fiecare clipă. Orice porţiune din Decalog poate intra în coliziune cu alta în orice clipă, şi dacă nu există o ierarhie a poruncilor trebuie să o faci tu pe loc, cu miză uriaşă. Iar dacă nu reuşeşti trebuie să te sacrifici conştient, alegând să faci un păcat pentru ca aproapele să nu facă. Îmi place asta mult mai mult decât siguranţa fundamentalismului. Iar orice siguranţă există pentru că El a ales să nu te încerce încă, deşi ştie ce ai să faci, deşi ştie ce ai face dacă te-ar încerca -- şi uneori renunţă să o mai facă.
RăspundețiȘtergereInteresante comentarii! Abia astazi am dat peste subiectul acesta si sincer chiar nu m-am inspirat de-aici cand am abordat acelasi subiect.
RăspundețiȘtergereSunt foarte fericit sa vad oameni foarte interesati de studiu si tanjesc dupa cunostintele dumneavoastra. Domnul sa va binecuvinteze cu mai multa pricepere si dorinta dupa Cuvantul Sau!
Cind spui "subiect", te referi la discutia de pe numaruldeplin? In rest, multam de urari (daca imi erau adresate :)
RăspundețiȘtergereDa, erau adresate celui care posteaza pe acest blog. Cunoasterea limbii grecesti este o binecuvantare.
RăspundețiȘtergereSubiectul era cel atacat de catre domnul Florin Laiu despre sanctuar si toata aceasta dezbatere.
Dragă Polihrone,
RăspundețiȘtergereMulţumesc pentru aprecierea articolelor/comentariilor mele referitoare la teologia sanctuarului. Din nefericire, trebuie să ţin offline saitul florinlaiu.com , până se termină intervenţiile tehnice. Până atunci, te rog să schimbi linkurile pe care le-ai indicat, dacă crezi că mai este necesar. Articolele pot fi găsite pe blogul meu, la
http://tornafratre.blogspot.com/2009/02/elemente-pentru-o-noua-abordare.html
Referitor la problema nejustificării vinovatului, la care se referă perfectul nostru corespondent, nu cred că aceasta este de natură lingvistică.
RăspundețiȘtergereDumnezeu se prezintă lui Moise ca unul îndurător, milos, ceea ce presupune iertare. Iar iertarea este explicită în context şi în Tora, nu mai este nevoie să dau exemple. De aceea, precizarea că "totuşi, El nu socoteşte nevinovat pe cel vinovat", nu se referă la problema iertării, ci la falsa speranţă a unora că Dumnezeu ar ierta din oficiu pe nişte presupuşi favoriţi, socotindu-i nevinovaţi, chiar dacă sunt nişte pramátii şi nici măcar nu-şi recunosc păcatul. Precizarea este făcută tocmai pentru a nu considera că problema păcatului este o joacă. Harul nu este ieftin, este ceva care pe Dumnezeu L-a costat tot ce avea mai scump.
De aceea, primul pas al păcătosului spre iertare, este să-şi recunoască vinovăţia, să accepte darul pocăinţei, să nu conteze pe faptul că Dumnezeu îl va îndreptăţi din oficiu. Când omul a păcătuit, Dumnezeu nu l-a considerat nevinovat, ci a decis să plătească El Însuşi toată vina şi paguba. Participarea noastră la acest sacrificiu este ca nimic. Pocăinţa şi recunoaşterea sunt o onoare, nu o înjosire.