Într-o conferinţă prezentată cu un an şi jumătate în urmă la Universitatea Andrews, profesorul Jon Paulien, actualmente decan al facultăţii de teologie din cadrul Universităţii Loma Linda, oferea o radiografie sociologică a adventismului mondial. Par să existe printre adventişti patru mari orientări, profesorul Paulien ţinînd să sublinieze că taxonomia lui transcende etichete precum "liberal" şi "conservator":
2. Biblistica riguroasă - adventismul academic al supraspecializării exegetice şi al eteratelor dispute teologice.
3. Minimalismul indiferentist - adventismul "cultural", indolent şi superficial, majoritar în ţările dezvoltate ale emisferei de nord.
4. Creativitatea entuziastă - adventismul energic, divers şi adesea idiosincratic al emisferei de sud.
Evident, aceste categorii pot fi aplicate şi pe arii restrînse, regăsindu-se, de pildă, integral în adventismul românesc. Este suficient să mă gîndesc la foştii mei colegi de seminar pentru a recunoaşte fără dificultăţi cele patru tipuri de practică religioasă. Tensiunile inerente acestei multiplicităţi pot fi benefice, menţinînd flexibilitatea şi vitalitatea unui sistem încă unitar. Dar nu este exclus şi ca ele să ducă la divizări profunde sau scindări ireversibile. A găsi formula ideală a coeziunii consistente, dublate de o sanitară acceptare, ba chiar încurajare a varietăţii pare să fie provocarea secolului.
Într-o oarecare măsură, tipurile astea coexistă (nu întotdeauna pașnic, e drept) în mine. Sper să nu o iau razna.
RăspundețiȘtergereDacă dau în schizo, e vina adventismului din mine. :))
Sint sigur ca te descurci tu pina la urma. Cit despre adventismul patogen, e lunga discutia :)
RăspundețiȘtergere