Empireul mediatic

Găsesc instructiv acest text al lui Alin Ionescu. Veţi înţelege poate, printre altele, de ce nu cred cîtuşi de puţin în alianţa dintre Evanghelie şi televiziune. Şi veţi afla o foarte utilă definiţie a istoriei.

Decimare

Un prieten care frecventează o biserică adventistă mare din România îmi povestea că a auzit astăzi, pentru a mia oară, o predică despre cum ajungi în iad dacă nu dai zecime. De la un punct încolo a preferat să scoată telefonul şi să-şi facă de lucru pe internet. Nu cred că povestea lui este singulară.

Legea mozaică preluase principiul zecimii din uzul curent al antichităţii mesopotamiene (atestat şi în Geneza, în două rînduri). Noul Testament nu conţine însă niciun semn cum că primii creştini - evrei perfect familiarizaţi cu sistemul zeciuielii - ar fi adoptat această soluţie de finanţare. Ar trebui să fie evident de ce nu - pentru ca să primeşti zecime (în cultura evreiască) trebuia să fii levit. În schimb, NT încurajează generozitatea şi susţine că liderul religios are dreptul "să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9).

Problema actuală din adventism în legătură cu zeciuiala nu are nimic de a face cu principiul în sine, ci cu anumite accente teologice şi, mai ales, cu sistemul administrativ care gestionează banii. Am certitudinea că soluţia problemei nu sînt predicile pe acest subiect. Din păcate, am şi certitudinea că soluţiile nu vor veni de sus în jos.

Intro la critica textuală a NT

Îi mulţumesc lui skeptic pentru că a dat de această conferinţă susţinută de Bart Ehrman.

PS Alteritas spunea: "good stuff. Pentru cei limitaţi de limba engleză, pe youtube există o variantă subtitrată în română. Acesta e linkul pentru prima parte (din 10); continuările le găsiţi la related videos." Îi mulţumesc şi lui.

Bumerang

Am urmărit amuzat în ultimele două zile (pentru că totul a început cu o avanpremieră realizată de Dinu Patriciu miercuri seara) episodul cu minorul lovit de Băsescu acum cinci ani. Chiar şi dacă înregistrarea este autentică, folosirea ei în campanie are toate şansele să se întoarcă împotriva celor care au recurs la ea. De ce?

Pentru că dosirea înregistrării timp de cinci ani şi publicarea ei fix în campanie este ea însăşi reprobabilă moralmente (mai ales dacă înregistrarea este autentică).

Pentru că în România - trist, dar adevărat - cel puţin două treimi dintre părinţi consideră că e în regulă să-ţi altoieşti odrasla.

Pentru că expunerea la ore de vîrf a lui Dinu Patriciu (cu jubilaţia lovirii lui Băsescu afişată ostentativ) sau a lui Sorin Ovidiu Vîntu (care, şi doar prin tonul vocii la telefon, pare patrician şi condescendent) nu face decît să alieneze plebea votantă, lipind şi mai bine etichetele de moguli puse de Băsescu.

Pentru că unii nu pot nici măcar să compare un gest violent comis împotriva unei singure persoane cu instigarea la violenţă împotriva multora, cu averile făcute pe spinarea statului (de moguli de toate culorile politice, desigur), cu penibilul urmuzian al colaborării dintre PRM şi UDMR în campania anti-Băsescu.

Consecvent

Îl "admiram" aseară împreună cu logodnica mea pe Crin Antonescu explicînd la televizor cum el îşi menţine criticile şi reproşurile la adresa lui Geoană în timp ce îi pregăteşte ascensiunea la Cotroceni. Tot ieri l-am văzut pe Radu Câmpeanu burzuluindu-se anti-Băsescu pe holurile parlamentului. Iată mai jos un citat din Antonescu publicat la sfîrşitul lui octombrie de caţavenci.

După mineriadă, dupa Piaţa Universităţii, preşedintele PNL de atunci, Radu Câmpeanu, a avut o atitudine mai moderată, în comparaţie cu Corneliu Coposu, faţă de Ion Iliescu. Treaba asta m-a scos din sărite. Fiind mai radical, am considerat în acel moment că trebuie operat politic tranşant, că ceea ce se întîmplase în România în perioada mineriadei trebuia denunţat inclusiv pe plan internaţional şi că nu exista nici un loc de compromis între noi şi Iliescu şi FSN. Pentru că partidul a adoptat o altă poziţie, eu am fost foarte afectat de acest lucru... şi m-am retras din preşedinţia Partidului Naţional Liberal. Şi m-am retras, ca să zic aşa, din activitatea politică intensă, spunîndu-i atunci domnului Câmpeanu că probabil domnia sa are dreptate, pentru că are experienţă, e politician, dar din două una: ori nu are dreptate şi e bine ca mine, ori probabil are dreptate şi atunci nu sînt eu pentru politică, pentru că n-am atîta răbdare, n-am capacitatea de a trece peste nişte lucruri inacceptabile precum cele comise, să spunem aşa, de Iliescu şi FSN, cu prilejul mineriadelor.

Crin a crescut între timp. A căpătat experienţă şi s-a copt (a se vedea şi textul acesta).

Nu alegeri

După cum arată din ce în ce mai clar situaţia, prezidenţialele de anul acesta nu sînt decît un nou referendum pentru suspendarea preşedintelui, deghizat de data aceasta în competiţie electorală. Nu zic nu, e normal ca pentru preşedintele în exerciţiu, alegerile de la sfîrşitul primului mandat să fie, în caz că mai candidează, şi un soi de referendum care să-i evalueze prestaţia. Dar nu mi se pare normal ca nişte partide politice să-şi joace credibilitatea şi viitorul pe cartea îndepărtării unui singur om. În aceste condiţii de deteriorare a exerciţiului electoral, nici nu e de mirare că Geoană e destul de bun să fie propulsat în funcţia de preşedinte şi că alianţele împotriva naturii* sînt o soluţie salvatoare. Dacă de guvern ducea lipsă ţara, puteam avea de mult guvern. Dar ce le lipseşte parlamentarilor majoritari este guvernul lor.

* Ce tot vorbesc eu de alianţe împotriva naturii? Doctrina nu a contat niciodată în România - nici măcar cea comunistă. PNL este astăzi controlat de vechea aripă tînără, de la începutul anilor '90, care pactiza cu FSN-ul şi intra în guvernul actualului pnl-ist Petre Roman. Guvern din care, evident, făcea parte şi Traian Băsescu. O apă şi-un pămînt.

Dictatura majorităţii

L-am urmărit astăzi pe Iosif Boda, venerabilul ex-iliescian, spunînd o vorbă memorabilă (redau, deci, din memorie): "Am avut o democraţie originală în anii '90, în care s-a condus prin mineriade; şi avem la ora aceasta o dictatură originală, în care opoziţia majoritară e prezentă pe toate canalele media criticîndu-l pe dictator." Tipic românesc.

Se vorbeşte mai nou (printre fani PNL) de o contradictatură - dictatura bunului simţ, instaurată de acuplarea PSD-PNL. Eu unul sînt din fire sceptic faţă de orice majoritate, mai ales una politică. Şi detest dictatura, indiferent ce impune ea. Dar asta e, nu degeaba democraţia a fost supra-numită "dictatura majorităţii".

PS Ca să elimin orice suspiciune de pro-băsescianism, vă spun că am votat cu Antonescu în primul tur. Şi că voi vota cu Băsescu în al doilea doar pentru că urăsc stabilitatea psd/pdsr-istă, de sorginte comunistă, preferînd instabilitatea liberală, de tip interbelic. Nu e nicio dramă în faptul că vin şi trec guverne. Problema e că la noi e o dramă să nu fii la putere.

Complexul mesianic

E ceva extrem de ipocrit la politicienii care afirmă de vreme bună încoace că politică se poate face normal în România doar dacă iese Băsescu din scenă. Asta în timp ce majoritatea îi reproşează preşedintelui tocmai indispoziţia la dialog, compromis şi reconciliere. În felul acesta, majoritatea de ocazie din parlament, construită nu pe afinităţi doctrinare, ci doar pe anti-băsescianism, este prima vinovată de crearea unui complex mesia în jurul preşedintelui. Fariseii, saducheii şi minorităţile se unesc doar pentru crucificarea lui Băsescu.

Departe de mine să sugerez că Traian Băsescu ar fi fără vină, au barem soluţia la problemele noastre foarte pămînteşti. Dar colcăiala anti-Băsescu îmi repugnă categoric. Are aspect de răfuială, nu de luptă politică, şi sînt toate şansele să devină prima vinovată de menţinerea lui Băsescu în funcţie.

De România

Acest adventist de România nu este doar adventist, ci este şi român. Am simţit nevoia, deschizînd rubrica "Miraza neamului", să lărgesc orizontul tematic al acestui blog. Mai mult, nombrilismul cu aere de superioritate este un defect vechi al adventismului românesc. Avem datoria să fim oameni înainte de a fi afiliaţi vreunei biserici. Iar teologia trebuie să-şi recapete vocea publică (atenţie, n-am zis că biserica trebuie să-şi dreagă glasul politic).

M-au tot mîncat degetele să scriu despre campania electorală din România ultimelor luni. Nu, nu este o eroare că vorbesc despre campania ultimelor luni, pentru că doar un naiv reuşeşte să nu vadă, inclusiv în mascarada fracturării guvernului şi în reapariţia struţo-cămilei pnl-ist-psd-iste, că interesul electoral a dictat suveran politicile partidelor. PSD-ul nu putea fi anti-Băsescu din postura de partener de guvernare cu PDL-ul. Aşa că a strigat "lupul" şi a muşcat din oaie.

Cel mai trist lucru cu privire la aceste alegeri prezidenţiale este că avem de fapt de ales tot din haită, fără vreo opţiune viabilă din afara spectrului politic care întunecă orizontul parlamentar al naţiei. Figura fulgurantă a lui Remus Cernea, cu toată ostentaţia ei adolescentină, a fost poate unicul indiciu că România politică poate oferi şi altceva decît comunişti expiraţi, căpuşe ale tranziţiei şi eternele malformaţii spirituale numite Vadim, saltimbancul fascistoid, şi Becali, mioriticul moriatic.

Cel mai îmbucurător lucru cu privire la primul tur este revolta populară împotriva proteveizării ştirilor de ieri. Televiziunile de nişă au trîmbiţat incontinent despre frauda electorală. Majoritatea oamenilor par să fi votat însă entuziast, conştienţi de puterea votului şi neintimidaţi de retorica plîngăcioasă a fraudării. Nimic nu e perfect pe lumea asta, nici măcar exerciţiul democratic. Dar legile statisticii sînt mai puternice decît tancurile sovietice.

Să nu aveţi impresia că am vreo simpatie pdl-istă sau băsesciană. Sînt prea conştient de statura (politică, intelectuală, morală) liliputană a unor vajnici pdl-işti. Gestul primarului de Craiova care îi interzice lui Dinescu să dea mîna cu Băsescu pe scena de la Cetate este o culme de neghiobie. Dar ştiu prea bine că majorităţile netulburate se îndeamnă mai curînd la rău decît la bine. Şi că dacă toţi dulăii de pe stradă hămăie, e pentru că trece ursul.

Ce este o teorie?

Predica de azi e poate ceva mai provocatoare pentru unii dintre voi. Aduceţi-vă aminte că sînteţi ţărînă care se întoarce în ţărînă.

Eşecul hagiografic al VT

Profesorul Florin Lăiu a postat pe blogul său un text savuros despre venerarea sfinţilor, (ne)murirea sufletului, medierea exclusivă a Fiului. Puteţi citi, în oglindă, o justificare dogmatică a cinstirii sfinţilor, un eseu teologic despre viaţă şi moarte, un studiu iconologic despre medierea marianică.

Mi-a atras atenţia o observaţie a profesorului Lăiu: românul pravoslavnic are o relaţie dubioasă cu sfinţii Vechiului Testament, lucru reflectat (şi încurajat) de sinaxar. Din galeria de personaje venerabile ale scripturilor ebraice, doar 24 de nume se regăsesc în calendarul ortodox, dintre care 23 sînt profeţi (mari şi mici - 15; Moise - ca prooroc arhetipal, Samuel - ca întemeietor de breaslă, Ilie - ca exponent ilustru, Daniel - apocalipticul; în plus, apar Baruh şi cei trei amici ai lui Daniel, pentru că în canonul ortodox sînt incluse texte apocrife atribuite lor). Aceştia sînt confiscaţi hristologic, adică sînt singurii evrei suficient de creştini să merite un loc printre sfinţi, dat fiind că se pleacă de la ideea că orice profeţie este, cel puţin în esenţă, mesianică. Singurul neprofet vetero-testamentar care accede în calendarul ortodox este Iov - care nu este evreu şi aduce destul a călugăr. În rest, mineiul ne potopeşte cu eroi ai noii ere şi nume exotice, cum ar fi Xenia, Averchie, Sisoe, Varsanufie, Gorgonia, Tirmolau, Acachie, Talaleu, Antuza, Papil, Achindin şi Patapie (am listat doar 12). Vechiul Testament e plin, se pare, de oameni prea normali, nedemni de Vieţile Sfinţilor.

PS Am realizat că am omis un nume. Şi proorocul Elisei apare în calendarul ortodox. Doar moaştele lui erau făcătoare de minuni. Deci 24 de profeţi, 25 de personaje VT în total.

Mr. G

Poate nu ştiţi, dar e campanie electorală în România, pentru prezidenţiale. Ca de obicei, se spun multe. Dar se spun şi adevăruri. Unul dintre ele vizează un vajnic adventist de România.

Zbuciuman

De Re-membering ştiam de mai multă vreme. Dar l-am vizitat sporadic. Aşa se face că abia astăzi am descoperit, şi încă pe o cale ocolită, blogul lui Ion Buciuman. Vi-l recomand din două motive. În primul rînd, arar atîta deschidere, patos nesimulat şi patimă nefardată la un pastor adventist. În al doilea, Ion Buciuman scrie bine şi ca memorialist. Demersul lui este însă şi trist, pentru că nu face decît să ne aducă aminte că nu există încă vreun blog al unui fost sicofant care să-şi asume public şi onest trecutul.

Să gîndeşti mai înalt, să simţi mai profund

Pentru un Shabbat adevărat, care poate adopta fără ezitare deviza celor de la Discovery Science (şi a regretatului George Carlin) - Question everything.