Responsa 5

În discuţia despre beacharith hayyamim (a listat Florin toate ocurenţele din VT), importantă nu este durata relativă dintre momentul rostirii oracolului şi cel al împlinirii lui, ci concepţia implicită a profetului cu privire la evenimentele descrise ca aparţinînd sau nu unei răsturnări apocaliptice a lumii. Niciuna dintre referinţele citate nu descrie un sfîrşit cataclismic universal, însoţit de apariţii şi fenomene supranaturale. Cu alte cuvinte, expresia înseamnă pur şi simplu "în viitor", nu "în viitorul eschatologic" (în niciun caz cel închipuit de milenarişti creştini). Dar ăsta e doar un scrupul tehnic.

Chiar şi expresiile de tipul 'eth-qets ("timpul sfîrşitului") sînt, cum am sugerat deja, ambigue. Oricare ar fi fost autorul apocaliptic al lui Daniel, e cît se poate de clar că lumea lui (viitorul imaginat de el) nu trece de o ipotetică perioadă de glorie a lui Iuda ce ar fi urmat persecuţiei antiohiene. Apocaliptici ca el au fost tot timpul - Iosif Flaviu ne povesteşte, de exemplu, că nişte evrei (vreo şase mii), în chiar ziua ultimului asalt roman (în 70 e.n.), se adunaseră la templu şi aşteptau o miraculoasă izbăvire divină, sfîrşind cu toţii morţi; ba chiar că întreg războiul ce a dus la distrugerea definitivă a templului de la Ierusalim a fost instigat de curente apocaliptice iudaice, care prevedeau (în sensul tehnic, pe bază de texte profetice) scuturarea jugului roman şi instaurarea mult aşteptatului imperiu davidic. Oameni din toate timpurile s-au crezut buricul pămîntului şi privilegiaţii istoriei.

În fine, identificarea sanctuarului din Dan. 8 ca fiind tronul ceresc al lui Dumnezeu (împotriva căruia pînă şi un păgîn ca Epifanul făcea de fapt război, în viziunea profesorului) este o prostioară deloc atentă la logica viziunii. Versetele 3-9 folosesc metafore pentru a descrie realităţi istorice. Nu avem niciun motiv să credem că în versetele 10-12 limbajul codificat al oracolului trebuie luat în sens literal. Dimpotrivă, metafora extinsă a unui templu ceresc, cu oştire de stele şi jertfe ultramundane, trebuie că descrie tot istorie şi geografie cît se poate de omeneşti. Faptul ăsta e confirmat de explicaţia îngerului interpret din v. 20-26, în care simbolistica viziunii primeşte echivalări istorice terestre. Templul din Dan. 8 este templul de la Ierusalim şi nimic mai mult.

Sper să fi devenit clar în ce sens vorbeam despre drumul rămas de parcurs de către profesorul Lăiu. Dacă noul său studiu militează amplu pentru o hermeneutică sănătoasă a operei lui EGW, e încă nevoie ca adventiştii (în frunte cu, de ce nu, Florin însuşi) să-şi revizuiască hermeneutica biblică. Istoricismul, de exemplu, e o fantasmagorie narcisistă. Un asemenea demers autocritic ar presupune, desigur, abandonarea ghetoului ideologic în care leneveşte de prea multă vreme adventismul. Nu, exodul nu e o plimbare în parc. Dar la capătul lui se deschide lumea fascinantă şi îmbelşugată a adevărului, care e singura libertate posibilă.

Mai adaug doar că sînt destule lucruri în răspunsul lui Florin pe care eu le socotesc sub demnitatea lui şi pe care am ales sa le trec cu vederea.

Responsa 4

Sugestia că "zilele multe" din Dan. 8:26 s-ar referi la durata indicată în viziune şi ar clarifica unitatea de timp "seara-dimineaţă" este de-a dreptul ridicolă. Compară cu Ezechiel 12:27-28 şi vei vedea că leyamim rabbim se referă la aplicaţia îndepărtată în timp a viziunii necurmatei, nu la lungimea perioadei indicate (1150 de zile nu sînt oricum puţine pentru un zelos al templului). Cu alte cuvinte, expresia asta arată doar că oracolul jertfei perpetue nu viza vremea profetului (adică a personajului-autor din carte), ci o epocă îndepărtată (viziunea e datată înainte de cucerirea persană, iar episodul "cornului mic" se desfăşoară cu necesitate după era diadohilor - un interval de mai bine de două secole).

Şi uite aşa ajungem la "referirile clare la timpul sfîrşitului" pe care profesorul Lăiu le vede în Dan. 8 şi nu numai. După cum am mai arătat, aici e miezul dureros al problemei. Extinderea abuzivă a apocalipsei danielice la perioade de timp care depăşesc enorm orice aşteptare a autorului / autorilor se datorează atît nombrilismului care ne vrea pe noi, cei de azi, în miezul scripturilor vechi, cît şi unui argument falacios, care ar putea fi numit "fata morgana". El sună cam aşa: "1. Textul ăsta vorbeşte despre vremea sfîrşitului (înviere etc.); 2. cum sfîrşitul n-a venit încă (nici învierea etc.), 3. înseamnă că perioadele din text n-au cum să se fi încheiat, 4. iar noi fie trăim în vremea sfîrşitului (sfîntă şi neasemuită generaţie finală!), fie 5. sfîrşitul e încă departe". Evident, adventiştii, milenarişti cum sînt, preferă să se oprească la 4. Pe măsură ce timpul trece, orizontul sfîrşitului rămîne ancorat în zare. Cu cît sfîrşitul întîrzie, cu atît profeţiile se lungesc monstruos.

Nu, iarăşi zic, Daniel nu ştie de alt Israel decît cel al propriului sînge. Nu cunoaşte alt sfîrşit decît cel al gloriei evreilor. Nu admite altă împărăţie veşnică decît cea a lui Mikhael - prinţul angelic al iudeilor care se bate cu prinţul angelic al perşilor şi cu prinţul angelic al grecilor (cf. Dan. 10:13.20-21; 12:1). Şi atît - asta apropo de faptul că nu există imperiu roman în Daniel (romanii, ca putere emergentă, sînt doar o notă de subsol în Daniel 11:30, regele nordului, cel care aboleşte jertfa perpetuă neputînd fi post-roman).

Oracolele din Daniel sînt interesate doar de soarta evreilor între secolele VI şi II î.e.n. Ele nu ştiu nimic despre perioada de glorie a hasmoneenilor, nici despre stăpînirea romană, nici despre căderea Ierusalimului în 70 e.n., nici despre apariţia creştinismului, nici despre papi şi anti-papi, nici despre adventişti şi ex-adventişti. Orice lectură istoricistă este invalidă istoriceşte şi doar amuzant număr de prestidigitaţie.

Responsa 3

În pofida insistenţei profesorului, Dan. 9 NU este o continuare a viziunii din Dan. 8. Contextul oracolului din capitolul 9 este dat de profeţia lui Ieremia cu privire la durata exilului (v. 2-3.23). Apariţia aceluiaşi interpret angelic nu constituie o legătură tematică. Nifalul nechtakh nu este suficient pentru a stabili un raport intertextual cu perioada indicată în capitolul 8 - ar putea la fel de bine să se refere la oricare altă cifră din Daniel (la cei 3 ani şi jumătate din capitolul 7 de exemplu) şi poate, în mod cert, fi luat în sensul tehnic, figurat ("a decreta", "a hotărî"). Faptul că alte două verbe cu "a tăia" în etimologie (aramaicul g-z-r şi ebraicul ch-r-ts) apar în Daniel cu sensul de a "hotărî" este el însuşi un argument în favoarea sensului figurat al lui ch-t-kh (dacă ar fi ţinut să sublinieze vreo decupare a celor 70 de săptămîni dintr-o altă perioadă, autorul ar fi putut recurge la verbul karath, ce apare în accepţiune literală chiar în 9:26, şi niciunde în Daniel cu sensul figurat). Iar traducerea lui Florin la 4Q252 1:2 este tendenţioasă şi ilogică. Iată de ce.

Pasajul din 4Q252 este perfect paralel celui din Gen. 6:3, astfel încît ch-t-kh corespunde lui hayah. Acesta din urmă NU are nicio legătură etimologică cu "a tăia" şi este folosit într-o formulare imperativă, cu aspect de sentinţă. Mai mult, interpretarea potrivit căreia Dumnezeu hotărăşte înainte de potop, ca retorsiune împotriva răutăţii omului, scurtarea duratei vieţii umane la 120 de ani este aberantă. Duhul lui Dumnezeu nu rămînea "pururea" în om nici cînd acesta trăia pînă spre mia de ani (dacă dăm crezare cifrelor din Genesa). Singularul "om" (ce apare atît în Gen. 6:3, cît şi în 6:7) se referă la populaţia umană în ansamblu, la existenţa omului ca specie, nu ca individ. Dumnezeu decretează pur şi simplu, în ambele versete, extincţia vieţii animate de pe pămînt, după o perioadă de graţie de 120 de ani. De altfel, presupusa scurtare a duratei de viaţă nici nu s-a adeverit (vezi lista genealogică din Gen. 11), nici nu este o măsură inteligentă împotriva răutăţii omului - Hitler (eternul paragon de răutate) n-a avut nevoie de secole să devină monstruos. Propoziţia de la Qumran nu face decît să reia decretul divin al cataclismului în formularea din Gen. 6, cei 120 de ani opunîndu-se veşniciei intenţionate de Dumnezeu. Traducerea ei corectă (deşi perifrastică) este aceasta: "răgazul acordat lor a fost stabilit la 120 de ani / li s-a(u) mai dat (doar) 120 de ani". Apropo, nu e nimic ciudat în pronunţarea unei hotărîri de distrugere cu termen amînat - vezi de exemplu Iona 3:4.

În plus (şi cel mai simplu), cine citeşte ebraică poate examina (aici de pildă) contextul pesher-ului qumranic din care citează Florin. Autorul vorbeşte tocmai despre pronunţarea decretului potopului în al 480-lea an al vieţii lui Noe, deci cu 120 de ani înainte de potop. QED

Responsa 2

Să le luăm pe rînd, şcolăreşte. Poli a observat de unul singur, cu ochii din dotare, că "seara" şi "dimineaţa" sînt la singular în Dan. 8:26. Detaliul acesta gramatical nu-l jenează deloc. Dimpotrivă, Poli e perfect de acord cu profesorul cînd acesta din urmă scrie: "Dacă îngerul ar fi intenţionat să se refere în v. 14 la un număr de slujbe (vecernii şi utrenii), atunci în v. 26 sintagma... natural, rămînînd la singular, ar fi fost precedată de plurale ca 'ofrande' sau 'holocauste'". Poli tocmai asta susţine - că subiectul viziunii din Dan. 8, tamid-ul, justifică subînţelegerea pluralelor cu pricina în v. 26, ca şi în v. 14. Nicio viclenie la mijloc, ci doar o lectură integral legitimată de text, ce presupune un cît se poate de comun mecanism lingvistic (recunoscut chiar de către profesor, cum am mai arătat, în cazul tamid-ului). Conexiunea cu Genesa este cu totul neavenită în Dan. 8. Iar Num. 3:43.46 nu ne ajută cu nimic, dat fiind că acolo e vorba de o reluare a numeralului, nu a numelui de numărat.

Dacă profesorul ar avea dreptate, v. 26 ar trebui tradus astfel: "vedenia zilei... este adevărată". Pluralul (mar'e) ha'arabim wehabbeqarim ar fi fost necesar tocmai în situaţia în care viziunea viza presupusele "zile" din v. 14 (la singular însoţite de numeral, dar necesarmente la plural fără). Că "cei şaptezeci" au înţeles "zile" în Dan. 8 e irelevant. Tot ei au ratat palmoni-ul din v. 13 - făceau şi ei ce ştiau mai bine. Prin urmare, Poli citeşte astfel: "Pînă cînd [se întinde] oracolul - [sacrificiul] perpetuu [suprimat]...? Cît 2300 de [jertfe de] seara [şi de] dimineaţa" (v. 13-14). Şi: "Oracolul [jertfelor de] seara şi dimineaţa e credibil" (v. 26). Dialogul halucinat de către Daniel vizează în mod cît se poate de clar durata încetării ritualului jertfei perpetue, nu doar momentul restaurării cultului, ancorat arbitrar în istorie. Deci 457 î.e.n. e o dată aberantă pentru debutul oricărei forme, literale sau alegorice, de subminare religioasă. Apropo, în ce sens se poate spune că vreun demers papal medieval a atentat asupra integrităţii slujbei preoţeşti intergalactice a Fiului? Nu învaţă şi nu practică astăzi catolicismul aceeaşi "idolatrie" ca înainte de 1798 sau 1844?

Florin nu are încă tăria de caracter să recunoască arbitrarul "isteţ" al fixării celor 1260 de "zile" / trei "ani" şi jumătate între 538 şi 1798. Fixare ce datorează totul, apropo, unei alte lecturi "isteţe" - identificarea celei de-a patra arătări din Dan. 7 cu imperiul roman, prelugit procustian pînă în modernitate. Dacă în capitolul 8 Medo-Persia şi Grecia sînt numite expres, capitolul 7 nu ne dă indicii ce privire la identitatea monştrilor. Însă ambele capitole au în comun tocmai "cornul cel mic" (7:8; 8:9) şi prestaţia lui sfidătoare. Florin admite că Antioh Epifanul încape confortabil în tabloul din capitolul 8, dar nu vrea nici în ruptul capului să-i dea şansa de a apărea şi în capitolul 7. Poli nu poate decît să ridice din umeri.

Tot Poli n-a susţinut niciunde că 1150 / 1260 / 1290 / 1335 de zile / trei ani ani şi jumătate sînt aproximări ale unei singure durate (deşi susţine că toate aceste durate se suprapun în cea mai mare parte). Dan. 12:11-12 arată clar că cele 1290 şi 1335 de zile sînt durate diferite, cu acelaşi debut, dar final distinct. E drept, Dan. 8 şi Dan. 12:11 par să dea cifre diferite (1150 şi 1290) pentru aceeaşi perioadă (deşi în al doilea pasaj nu este specificat în mod clar un terminus ad quem). Poli habar n-are care-i treaba şi nu se sfieşte să-şi decline ignoranţa. De altfel, are decenţa să nu pretindă că ştie mai multe decît a priceput autorul însuşi - pretenţie pe care o au, fără ruşine, toţi istoriciştii. Şi da, să repetăm: sursele deutero-canonice NU indică data exactă a începutului suprimării jertfelor de seara şi dimineaţa şi dau de înţeles că aceasta a precedat instalarea cultului alternativ. De asemenea, cele 1150 de zile ar putea fi socotite de la emiterea decretului de reprimare religioasă (ne lipseşte data exactă) sau ar putea dura, cum am sugerat deja, pînă la moartea persecutorului (în anul următor reinaugurării templului de la Ierusalim). Nici nu ar trebui să luăm cifrele din Macabei ca certe - cronicile astea sînt vădit incomplete şi părtinitor encomiastice.

Responsa 1

Aşa cum spuneam, înţeleg perfect mentalitatea care stă în spatele argumentelor lui Florin Lăiu. Existenţa mereu nedemonstrată a unei supra-lumi care defineşte şi domină lumea noastră, luată ca premisă pentru un întreg edificiu intelectual, cît şi pentru o viaţă de om, este Egiptul din care am ieşit. Acum nici zece ani argumentam cot la cot cu Florin, pe Efervescentia, în favoarea decupării celor 70 de săptămîni din Dan. 9 din cele 2300 de "zile" din Dan. 8. Că fostul meu profesor nu poate înţelege sau accepta exodul meu nu mă miră deloc. Eu încă mă încăpăţînez, rău cum sînt, să-l preţuiesc.

Că Dumnezeu poate fi şi altminteri decît istoricist o demonstrează cu prisosinţă milioanele de credincioşi care sînt altceva decît istoricişti. Pentru că Dumnezeu este mereu după chipul şi asemănarea credinciosului, nu invers. Însăşi vorba Genesei cu "chipul şi asemănarea" este doar un semn al neputinţei noastre de a ne concepe zeul neasemenea. Un neam sîngeros, cu apucături naţionaliste şi veleităţi totalitare, nu l-a putut concepe decît pe Dumnezeul Vechiului Testament - un zeu războinic, aflat într-o tumultuoasă relaţie exclusivă cu o unică etnie, patron al unui cult centralizat şi intolerant.

În ciuda spectaculozităţii unora dintre inovaţiile Noului Testament, Dumnezeul creştin nu e cu mult diferit - oamenii nu se schimbă uşor. Imperialismul creştin debutează însă altfel decît cu sabia, şi anume prin lectura abuzivă a Vechiului Testament (fenomen reperabil încă din evanghelii, în mod special în aşa-numitele "profeţii mesianice" împlinite de personajul central). Întreabă orice creştin la ce se referă Isaia cînd scrie "de aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta" (43:4). Niciunul nu-ţi va răspunde că la evreii de acum 2500 de ani, cărora zeul tutelar le promitea restaurare naţională şi glorie eternă, cu preţul distrugerii altor naţii (recitiţi, vă rog, contextul).

Cît sîntem copii, avem impresia că lumea se învîrte în jurul nostru. Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, nu-şi depăşesc niciodată copilăria. Şi cel mai trist mod în care creştinul de azi manifestă acest infantilism este a citi Biblia ca şi cînd ar fi fost scrisă pentru el. Nu, Isaia nu se gîndea la tine cînd punea în gura zeului lui Israel declaraţii de iubire. Nici lui Daniel nu-i treceai prin minte cînd vorbea despre coarne şi sfîrşit de veac. Nici măcar Pavel nu putea concepe că urma să ne certăm pe seama lui două mii de ani mai tîrziu. Nu e iotă în Biblie care să-ţi fie adresată. Cînd citeşti colecţia asta stranie de texte vechi eşti doar un intrus. Tot ce poţi spera e să găseşti în frămîntările autorilor lor un ecou al propriilor nelinişti. Atît.

Certitudini ai despre Dumnezeu doar dacă te-ai îmbătat o viaţă întreagă cu apa chioară a infantilismului nombrilist. Adventiştii, prevăzuţi cică în profeţie, sînt extrem de susceptibili la genul ăsta de orbire arogantă. Grow up!

Acum 15 ani

Într-adevăr, de ce ar da cineva doi bani pe un "eveniment" ceresc (azi e 22 octombrie, o altă aniversare a fiascoului din toamna lui 1844) care nu ne schimbă cu nimic viaţa, indiferent de fantasmagoriile teologice ţesute în jurul lui? Un non-eveniment postulat în urma unei obscure şi încîlcite exegeze profetice, fixat calendaristic pe baza unor asocieri pseudo-tipologice pe care pînă şi profesorul Lăiu le respinge. 22 octombrie nu e decît una dintre prea multele manifestări ale "ispitei trufaşe şi nerăbdătoare a sfîrşitului" (e vorba lui Nicu Steinhardt) care transformă oameni de atfel calzi şi la locul lor în monumente de încrîncenare ridicolă.

Acum 15 ani profesam în faţa examinatorilor de la ITA convingerea mea că trăim în umbra "judecăţii de cercetare". Aveam doar 19 ani şi trăiam măreţ. De atunci am albit, am răscitit cărţile sfinte şi nesfinte, am răscusut şi descusut misterele istorice şi simbolice ale templului ca topos al prezenţei (pînă şi în sens derridean). Încă mai important, am cunoscut intim oamenii, începînd cu mine însumi şi terminînd cu ce mai putem reconstrui din autorii vechilor oracole. Sîntem o specie ciudată, disperaţi să ne depăşim în fel şi chip, să ne transcendem nouă înşine. Vrem un "sens al vieţii" şi facem orice, în pofida raţiunii sau a compasiunii, pentru a ni-l procura.

Nu mai trăiesc în umbra nimănui. Am găsit soarele pustiitor ("totul e deşertăciune sub soare", nu?) al adevărului care eliberează, al absenţei de Dumnezeu care face loc aproapelui. Mă întristează oamenii care îşi cheltuiesc viaţa pronunţîndu-se în locul unui individ căruia nu-i pot dovedi existenţa. Deşi îi înţeleg. Am trăit şi eu în umbra sanctuarului.

Varii consideraţiuni, profesorului

Apreciez cordialitatea mordantă a răspunsului tău. Ai perfectă dreptate în privinţa apoziţiei din Dan. 8:13 (constructul din v.26 e însă indisputabil), dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Viziunea este despre tamid, despre suprimarea şi înlocuirea lui, despre siluirea templului şi oprimarea deservenţilor lui. Durata indicată în viziune trebuie să răspundă cumva subiectului ei, nu?

Ce legătură are "necurmata" cu vreun sanctuar ceresc? Ce fel de jertfe se aduceau în cer la 457 î.e.n.? Teologia adventistă susţine că "sanctuarul ceresc" a fost inaugurat abia după înălţarea lui Isus la cer. Cum putea fi suprimată, între 457 î.e.n. şi - să zicem - 31 e.n., o jertfă care nu se aducea într-un sanctuar care încă nu exista? Şi cine s-a ocupat de suprimare pînă la anul 70 e.n.? Să înţeleg că nu mai atentează nimeni la templul ceresc de la 1844 încoace? Păi, eu ce fac aici? :)

Poţi demonstra că "vremea sfîrşitului" (discutabil concept, de vreme ce be'acharith hayyamim este frecvent folosit cu sensul de "în viitor", ca în Numeri 24:14 de exemplu) era în concepţia autorului altceva decît viitorul mai mult sau mai puţin imediat al lui Israel? Autorii Noului Testament erau în mod clar eschatologici, dar nici ei nu-şi închipuiau secolul XXI cînd vorbeau despre "vremurile din urmă". Că Dan.12 vorbeşte despre o înviere e cu totul irelevant. Cum citeşti, apropo de 'eth qetz, Dan. 11:40 ş.u. în termeni istoricişti?

"Datele exacte" ale persecuţiei antiohiene? Mă faci să rîd. Tu însuţi îmi spuneai, atunci cînd ţi-am amintit că nu ştim care a fost anul crucificării lui Isus, că "datele exacte" nu contează. 2300 de liturghii sigur. E singura interpretare care nu violentează textul.

Nu mă deranjează să fiu făcut "rău". Nu dau doi bani pe morala Dumnezeului Bibliei. Sau a oricui altcuiva - for that matter.

Jertfe şi-un bolovan

Pentru că tot am ajuns la Daniel, să mai spunem cîteva lucruri. De exemplu, că "principiul zi-an" este o fabricaţie nejustificată, cu proastă aplicare la Daniel 8. Atît in Numeri 14:34, cît şi în Ezechiel 4:5-6, corespondenţa zi-an / an-zi slujeşte drept funcţie de corelare a doua perioade diferite de timp (fiecărei zile de spionaj îi corespunde un an de vagabondaj, fiecărui an de răzvrătire o zi de teatru profetic). Nu e nicidecum o cheie simbolică pentru identificarea unei aceleiaşi durate. În plus, în Daniel 8 nu este vorba de zile, ci despre jertfe. Aşa cum sugeram în postarea anterioară (în baza paralelei dintre versetele 13 şi 26), viziunea din Daniel 8 vizează în mod explicit tamid-ul, sub cele doua aspecte ale sale - vesperal şi matinal. Dacă, aşa cum bine remarca Florin, tamid-ul este numele eliptic al "jertfei perpetue", atunci, în mod firesc şi în acelaşi registru tehnic, "(de) seară" şi "(de) dimineaţă" sînt numele eliptice ale "jertfei de seară" şi "jertfei de dimineaţă". Astfel, 2300 de jertfe suprimate acoperă o perioadă de vreo trei ani şi ceva (persecuţia şi spolierea încep în 1 Macabei 1 înainte de instaurarea cultului păgîn la Ierusalim, iar finalul perioadei ar putea coincide cu moartea lui Antioh, răzbunarea definitivă a templului - apropo de lectura corectă a lui Florin la Daniel 8:14, unde nu se prevede că "templul va fi curăţit", ci că "templului i se va face dreptate"; de altfel, extinderile din Daniel 12 ale celor 1260 de zile la 1290 şi 1335 arată o anumită variabilitate in calculul perioadei de oprimare seleucidă).

Sau am putea spune că statuia onirică din Daniel 2 nu are absolut nimic de a face cu Europa medievală sau vreo eschatologie creştină. Pentru personajul Nebucadneţar, viziunea nu poate fi decît o parabolă a efemerităţii. Pentru cititorii originari ai lui Daniel, ea vorbeşte despre speranţa instaurării glorioase a lui Israel ca unic şi etern imperiu (vezi şi numeroasele predicţii etnocentrice din ceilalţi profeţi, cum ar fi cele ale lui Deutero-Isaia). În contextul literar al intregii cărţi, statuia din capitolul 2 corespunde mai curînd celor patru împăraţi menţionaţi de Daniel: Nebucadneţar e identificat explicit; Belşaţar îi este inferior, fiind "cîntărit" şi găsit "prea uşor" (compară Dan. 2:39 cu 5:26-28); Darius se crede şi el stăpîn peste întreaga lume (compară Dan. 2:39 cu 6:25); iar Cirus conduce un imperiu şubrezit de dezechilibre (compară Dan. 2:41-42 cu 8:3). Astăzi, chiar şi lectura istoricistă a statuii, de la Babilon la Roma, este lovită de ridicol (prăbuşindu-se zgomotos). Imperii mai mari şi mai puternice au venit şi au trecut, ba chiar mai sînt încă (vezi măcar lista de aici). Daniel e - nu se putea altfel - provincial şi perimat. Iar istoriciştii sînt - s-ar putea oare şi altfel? - nombrilişti.

PS Am scris cele de mai sus înainte de a vedea răspunsul lui Florin Lăiu. Voi reveni curînd (no pun intended).

Vechi prieteni, vechi năravuri

M-am tot gîndit dacă mai am timp şi disponibilitate pentru acest blog. Au fost amici care mi-au sugerat să-l las măcar accesibil, pentru posibile consultări viitoare. Pentru că se mai întîmplă să mă mănînce degetele din cînd în cînd pe cîte un subiect teologic, am decis să revin - adresa blogului rămîne aceeaşi, deşi am modificat (pentru oareşice exactitate) titlul. Voi scrie rar şi imprevizibil.

Am citit de curînd o nouă versiune a obiecţiilor pe care, nu de ieri-alaltăieri, Florin Lăiu le aduce (de data asta în vederea unui public mai larg decît cel de limba română) interpretării adventiste clasice la Daniel (nu ştiu dacă masivul articol e disponibil online, dar puteţi citi destule, mai vechi, aici). În opinia mea, profesorul Lăiu e pe drumul cel bun, dar mai are o bucată de parcurs, poate cea mai dificilă. Nu e deloc întîmplător că studiul său e intitulat "Doctrina sanctuarului"; că încă de pe prima pagină e propusă ca obiect de analiză "teologia [adventistă a] judecăţii şi a sanctuarului"; şi că, la sfîrşit, în formula propusă pentru doctrina adventistă a judecăţii, nu rămîne nici urmă din sanctuar. Cum se realizează această subtilă aneantizare a sanctuarologiei adventiste?

În primul rînd, Florin se distanţează tranşant de proasta tradiţie a ridicării lui EGW la rangul de autoritate interpretativă. Eliberîndu-se astfel hermeneutic, are apoi curajul să recunoască un fapt esenţial, îndelung negat de exegeţii adventişti: nu există nicio legătură între Daniel 8 şi Leviticul 16 (am arătat deja in extenso că înţelegerea adventistă a ritualului levitic este oricum defectuoasă). Ce mai rămîne din "vechile hotare" e doar iluzia istoricistă care extinde aberant profeţia lui Daniel la eschatologia creştină.

Subiectul capitolului 8 din Daniel este "viziunea necurmatei" (hechazon hatamid). Interogaţia din v.13, precum şi răspunsul din v.14 vizează durata suprimării tamid-ului. In mod corect, Florin recunoaşte aici limbajul ritual al jertfelor zilnice, de seara şi dimineaţa, admiţînd (măcar ca primă referinţă) identificarea "cornului cel mic" cu Antioh Epifanul. Întreb: ce legătură există între monarhul seleucid sau imperiul roman / catolic şi anul 457 î.e.n.? Între 457 î.e.n. şi (cel mai probabil) 168 î.e.n, precum şi între 165 î.e.n. şi 70 e.n. nici nu poate fi vorba de vreo eliminare a "necurmatei" (apropo, "seară dimineaţă 2300" nu e deloc greu de interpretat ca număr de jertfe de seara şi dimineaţa suprimate de "cornul cel mic", mai ales ţinînd cont de context - tamid-ul; de altfel, în Dan. 8:26 aceeaşi viziune este numită "viziunea serii şi a dimineţii", accentuînd prin substantivele la singular subiectul profeţiei - "necurmata").

Să mai reamintim că, în Daniel, "vremea sfîrşitului" se referă întotdeauna la "Israelul istoric" (ca în 10:14), singurul la care orice Daniel, de secol VI sau II î.e.n., se putea gîndi? Istoricismul este o aberaţie. Iar 1844 nu are nimic de a face cu Biblia.