Acum 15 ani profesam în faţa examinatorilor de la ITA convingerea mea că trăim în umbra "judecăţii de cercetare". Aveam doar 19 ani şi trăiam măreţ. De atunci am albit, am răscitit cărţile sfinte şi nesfinte, am răscusut şi descusut misterele istorice şi simbolice ale templului ca topos al prezenţei (pînă şi în sens derridean). Încă mai important, am cunoscut intim oamenii, începînd cu mine însumi şi terminînd cu ce mai putem reconstrui din autorii vechilor oracole. Sîntem o specie ciudată, disperaţi să ne depăşim în fel şi chip, să ne transcendem nouă înşine. Vrem un "sens al vieţii" şi facem orice, în pofida raţiunii sau a compasiunii, pentru a ni-l procura.
Nu mai trăiesc în umbra nimănui. Am găsit soarele pustiitor ("totul e deşertăciune sub soare", nu?) al adevărului care eliberează, al absenţei de Dumnezeu care face loc aproapelui. Mă întristează oamenii care îşi cheltuiesc viaţa pronunţîndu-se în locul unui individ căruia nu-i pot dovedi existenţa. Deşi îi înţeleg. Am trăit şi eu în umbra sanctuarului.
In timp ce fratii mei cautau motive de multumire lui Dumnezeu - era Ziua Recunostintei - eu multumeam in inima pentru acest blog, caci m-a trimis la studiu.
RăspundețiȘtergereOare profesorul Laiu ar spune, fara cuvinte, multumesc pentru studentul de acum 15 ani si ex-adventistul de azi, Polihronu?
(Poate-mi raspunde...)
Totusi nu este atat de usor. O scanteie ramane acolo. Compasiunea si umanismul nu exclude existenta unei fiinte diferite de ceea ce suntem noi.
RăspundețiȘtergerejemiol spune:
RăspundețiȘtergere"existenta unei fiinte diferite de ceea ce suntem noi" - si bine zice
FGL spune:
"omul a fost facut dupa imaginea lui Dumnezeu" - si bine zice (Biblia zice)
Cum esti, Doamne? Diferit...sau la fel ca noi?