Pentru că tot am ajuns la Daniel, să mai spunem cîteva lucruri. De exemplu, că "principiul zi-an" este o fabricaţie nejustificată, cu proastă aplicare la Daniel 8. Atît in Numeri 14:34, cît şi în Ezechiel 4:5-6, corespondenţa zi-an / an-zi slujeşte drept funcţie de corelare a doua perioade diferite de timp (fiecărei zile de spionaj îi corespunde un an de vagabondaj, fiecărui an de răzvrătire o zi de teatru profetic). Nu e nicidecum o cheie simbolică pentru identificarea unei aceleiaşi durate. În plus, în Daniel 8 nu este vorba de zile, ci despre jertfe. Aşa cum sugeram în postarea anterioară (în baza paralelei dintre versetele 13 şi 26), viziunea din Daniel 8 vizează în mod explicit tamid-ul, sub cele doua aspecte ale sale - vesperal şi matinal. Dacă, aşa cum bine remarca Florin, tamid-ul este numele eliptic al "jertfei perpetue", atunci, în mod firesc şi în acelaşi registru tehnic, "(de) seară" şi "(de) dimineaţă" sînt numele eliptice ale "jertfei de seară" şi "jertfei de dimineaţă". Astfel, 2300 de jertfe suprimate acoperă o perioadă de vreo trei ani şi ceva (persecuţia şi spolierea încep în 1 Macabei 1 înainte de instaurarea cultului păgîn la Ierusalim, iar finalul perioadei ar putea coincide cu moartea lui Antioh, răzbunarea definitivă a templului - apropo de lectura corectă a lui Florin la Daniel 8:14, unde nu se prevede că "templul va fi curăţit", ci că "templului i se va face dreptate"; de altfel, extinderile din Daniel 12 ale celor 1260 de zile la 1290 şi 1335 arată o anumită variabilitate in calculul perioadei de oprimare seleucidă).
Sau am putea spune că statuia onirică din Daniel 2 nu are absolut nimic de a face cu Europa medievală sau vreo eschatologie creştină. Pentru personajul Nebucadneţar, viziunea nu poate fi decît o parabolă a efemerităţii. Pentru cititorii originari ai lui Daniel, ea vorbeşte despre speranţa instaurării glorioase a lui Israel ca unic şi etern imperiu (vezi şi numeroasele predicţii etnocentrice din ceilalţi profeţi, cum ar fi cele ale lui Deutero-Isaia). În contextul literar al intregii cărţi, statuia din capitolul 2 corespunde mai curînd celor patru împăraţi menţionaţi de Daniel: Nebucadneţar e identificat explicit; Belşaţar îi este inferior, fiind "cîntărit" şi găsit "prea uşor" (compară Dan. 2:39 cu 5:26-28); Darius se crede şi el stăpîn peste întreaga lume (compară Dan. 2:39 cu 6:25); iar Cirus conduce un imperiu şubrezit de dezechilibre (compară Dan. 2:41-42 cu 8:3). Astăzi, chiar şi lectura istoricistă a statuii, de la Babilon la Roma, este lovită de ridicol (prăbuşindu-se zgomotos). Imperii mai mari şi mai puternice au venit şi au trecut, ba chiar mai sînt încă (vezi măcar lista de aici). Daniel e - nu se putea altfel - provincial şi perimat. Iar istoriciştii sînt - s-ar putea oare şi altfel? - nombrilişti.
PS Am scris cele de mai sus înainte de a vedea răspunsul lui Florin Lăiu. Voi reveni curînd (no pun intended).
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.