Acum 15 ani

Într-adevăr, de ce ar da cineva doi bani pe un "eveniment" ceresc (azi e 22 octombrie, o altă aniversare a fiascoului din toamna lui 1844) care nu ne schimbă cu nimic viaţa, indiferent de fantasmagoriile teologice ţesute în jurul lui? Un non-eveniment postulat în urma unei obscure şi încîlcite exegeze profetice, fixat calendaristic pe baza unor asocieri pseudo-tipologice pe care pînă şi profesorul Lăiu le respinge. 22 octombrie nu e decît una dintre prea multele manifestări ale "ispitei trufaşe şi nerăbdătoare a sfîrşitului" (e vorba lui Nicu Steinhardt) care transformă oameni de atfel calzi şi la locul lor în monumente de încrîncenare ridicolă.

Acum 15 ani profesam în faţa examinatorilor de la ITA convingerea mea că trăim în umbra "judecăţii de cercetare". Aveam doar 19 ani şi trăiam măreţ. De atunci am albit, am răscitit cărţile sfinte şi nesfinte, am răscusut şi descusut misterele istorice şi simbolice ale templului ca topos al prezenţei (pînă şi în sens derridean). Încă mai important, am cunoscut intim oamenii, începînd cu mine însumi şi terminînd cu ce mai putem reconstrui din autorii vechilor oracole. Sîntem o specie ciudată, disperaţi să ne depăşim în fel şi chip, să ne transcendem nouă înşine. Vrem un "sens al vieţii" şi facem orice, în pofida raţiunii sau a compasiunii, pentru a ni-l procura.

Nu mai trăiesc în umbra nimănui. Am găsit soarele pustiitor ("totul e deşertăciune sub soare", nu?) al adevărului care eliberează, al absenţei de Dumnezeu care face loc aproapelui. Mă întristează oamenii care îşi cheltuiesc viaţa pronunţîndu-se în locul unui individ căruia nu-i pot dovedi existenţa. Deşi îi înţeleg. Am trăit şi eu în umbra sanctuarului.