Tehnologia auto-iluzionării

Trebuie că destui dintre voi citesc postările mele din ultimii doi ani (sau măcar pe cele din ultimele două luni) cu o doză considerabilă de mirare şi contrarietate: "nu e posibil ca atîţia oameni respectabili pe care îi cunosc să fie orbi şi să-mi fi vîndut ani de zile gogoşi"; "cum să creadă milioane de oameni timp de mai bine de un secol şi jumătate într-o iluzie?"; "am citit Biblia de atîtea ori, e cu neputinţă să nu fi văzut pînă acum tot ce îmi arată Poli şi alţii în Biblie" etc. Vreau să vă amintesc cîteva lucruri.

Adventismul nu este singura religie americană cvasi-creştină, cu rădăcini în revivalismul restauraţionist al secolului XIX, care a ajuns să aibă o prezenţă globală, oarece prestigiu social şi pînă la 20 de milioane de adepţi. Comparaţi istoria adventiştilor cu cea a mormonilor şi cu cea a martorilor lui Iehova. Asemănările ar trebui să dea de gîndit. Nu ştiu vreun adventist care să nu-l considere pe Joseph Smith un escroc. Ce bine ar fi dacă aceleaşi standarde intelectuale ar fi aplicate lui Ellen White! Nu e greu ca milioane de oameni să conserve şi să colporteze o iluzie. E mult prea uşor.

Eu unul nu pun la îndoială onestitatea celor mai mulţi cercetători adventişti ai Bibliei. Dar onestitatea nu ţine loc de competenţă, de o riguroasă verificare a presupoziţiilor hermeneutice, de o cultură cît mai vastă. E atît de uşor - mult prea uşor - să clădeşti o carieră pe faptul că se întîmplă să găseşti un public fidel căruia îi confirmi cît mai sclipitor opiniile. Iar amvoanele nu au fost niciodată o sursă credibilă de informaţie - e unul dintre lucrurile pe care istoria ni-l tot predă şi noi tot refuzăm să-l învăţăm.

Ştiţi care este cel mai important truc din arsenalul unui scamator, nu? Manipularea atenţiei publicului. E extrem de uşor - mult prea uşor - să ghidezi în aşa fel atenţia cititorilor Bibliei (prin tot felul de "studii" evanghelistice sau ale SS) încît să nu vadă mai nimic din ceea ce oferă de fapt textul. Martorii lui Iehova sînt la fel de sinceri ca adventiştii în credinţa lor. Numai că sinceritatea nu-i salvează nici pe ei.

Să opună rezistenţă ieşirii din iluzie este cel mai firesc lucru pe care îl face creierul uman. Nu uitaţi însă că din iluzie vin şi eu. Şi că am studiat îndelung chiar la şcolile iluziei. Adevărul, în ciuda reputaţiei de a fi nespectaculos, este cu adevărat eliberator. Chiar credeţi că o viaţă trăită fără ochiul totalitar al zeului deasupra, fără o imensă vinovăţie impersonală care să planeze asupritor peste lume şi care să reclame atîta sînge nu e frumoasă ori demnă? Am mai spus-o: morala nu începe decît cu moartea zeului. Cei care tot leagă moralitatea umană de "revelaţie" sînt nişte bezmetici.

Curaj. Religia e ca prima mea nevastă: cînd eşti cu ea, nu îţi imaginezi cum ai putea fi fără ea; cînd ai scăpat de ea, te minunezi că ai putut vreodată trăi cu ea.

Musai

M-am luat cu profetismele şi am omis să vă dau o veste mare: vara asta a apărut în sfîrşit ediţia românească a celei mai bune cărţi scrise vreodată de un consilier adventist (specializat în adicţii). E vorba de Imperfect într-o familie perfectă a lui Carol Cannon (în traducerea lui Myo şi Snowman). Dacă ai crescut într-o familie religioasă ori ai căutat în religie soluţii la propriile probleme, cartea asta e lectură obligatorie şi pod spre mai bine (Bridge to Recovery este numele centrului terapeutic unde profeseaza autoarea).

Mi-au căzut ochii pe acest mic chestionar de auto-evaluare (numai bun să vă trezească apetitul):

1. Foloseşti biserica sau religia pentru a fugi de problemele tale sociale şi emoţionale?
2. Te preocupă aspectele exterioare de comportament şi gesturile făţişe de pietate?
3. Depinde identitatea ta sau simţul propriei valori de anumite practici religioase sau activităţi bisericeşti?
4. Recurgi la învinovăţire pentru a te autoflagela sau pentru a-i manipula pe alţii?
5. Eviţi oamenii care au un crez diferit de al tău?
6. Ai încercat să foloseşti religia pentru a ţine sub control alte comportamente adictive?
7. Practici religia în detrimentul altor lucruri sau persoane importante din viaţa ta?

Dacă descoperi că poţi răspunde afirmativ la mai multe din întrebările de mai sus, sînt toate şansele să fii dependent(ă) de religie. Naşpa.

Rădăcini şi ramuri mesianice

Cel puţin de 60 de ani încoace, de la monumentala Han som kommer a lui Mowinckel, ştim că tabloul complet al aşteptărilor mesianice din jurul "anului zero" este cu mult mai complex decît caricatura din mentalul creştin (moştenită poate direct din polemica intra-iudaică a Noului Testament, în cadrul căreia discipolii lui Isus îşi tot sîcîie maestrul cu nerăbdarea lor revoluţionară - vezi Fapte 1:6 şi răspunsul uluitor al lui Isus, care nu ţine să le reproşeze ciracilor decît impetuozitatea, nu şi naţionalismul). Dacă e să-i dăm crezare lui Israel Knohl, "mesianismul catastrofic" al creştinismului îşi are începuturile înainte de şi fără legătură cu personajul Isus (un articol mai vechi aici; un altul, ceva mai nou, care sugerează şi posibile implicaţii, aici; Knohl a publicat deja o monografie despre "Oracolul lui Gabriel" - Messiahs and Resurrection in "The Gabriel Revelation", Continuum 2009).

Nu trebuie să fii un geniu să vezi că Isaia 61:1-2 din care citeşte Isus în Luca 4:17-21 (cu o inserţie din Isaia 58:6) se referă la refacerea postexilică a gloriei lui Israel - vezi mai ales v. 4-6. Cînd se declară împlinire a profeţiei lui Isaia (apropo, faza cu redarea vederii orbilor provine din LXX şi îi convine lui Luca, dar nu are ce căuta în contextul original, politic al oracolului), Isus se aşază în tradiţia interpretativă evreiască numită pesher (vă aduceţi aminte de pesher-ul la Habacuc de la Qumran, nu?), căreia creştinii îi spun "tipologie": se întîmplă ca evenimente recente sau curente să poată fi descrise în termenii vreunui text sacru, de unde rezultă "împlinirea" (sună a istoricism, desigur). Isus are tot dreptul să se creadă ce-i trece prin cap. Aşa cum autorii Noului Testament au tot dreptul să-l creadă pe Isus ce le trece lor prin cap. Asta nu înseamnă că vreunul dintre textele veterotestamentale invocate de ei are valoare predictivă. Poate Isus să "tîlcuiască" fix cît vrea "Moise şi proorocii" (Luca 24:27). Nimeni n-a vorbit despre el. Doar el vorbeşte despre sine cu imagini de împrumut.

Puteţi continua investigaţia propusă anterior cu următoarele comparaţii (m-am rezumat la evanghelii şi Fapte, eliminînd repetiţiile):

Marcu 11:9 - Psalmul 118:25-26

Marcu 11:17 - Isaia 56:7 / Ieremia 7:11

Luca 22:37 - Isaia 53:12

Luca 23:46 - Psalmul 31:5

Ioan 2:17 - Psalmul 69:9

Ioan 12:38 - Isaia 53:1

Ioan 13:18 - Psalmul 41:9

Ioan 15:25 - Psalmul 69:4

Ioan 19:36 - Exod 12:46 / Numeri 9:12 / Psalmul 34:20

Ioan 19:37 - Zaharia 12:10

Fapte 1:20 - Psalmii 69:25; 109:8

Fapte 2:16-21 - Ioel 2:28-32

Fapte 2:25-28 - Psalmul 16:8-11

Fapte 2:34-35 - Psalmul 110:1

Fapte 3:22-23 - Deuteronomul 18:15.19

Fapte 4:24-26 - Psalmul 2:1-2

Fapte 8:32-33 - Isaia 53:7-8

Fapte 13:32-33 - Psalmul 2:7

Fapte 13:40-41 - Habacuc 1:5

Fapte 15:15-18 - Amos 9:11-12 / Isaia 45:21

Moş Crucilă

Vine Crăciunul. E vremea din an cînd ascultăm colinde (unii, ca agnostica de Myo, ascultă colinde tot anul, că le place muzica), facem (sau, şi mai bine, primim) cadouri şi ne punem întrebări (no, not really, dar să zicem). Întrebări cum ar fi: ce este acela "spirit" şi cum poate el/ea fertiliza un ovul?; are Dumnezeu ADN?; cum se simte Dumnezeu cînd face caca în scutece? Sau: cum se face că, în afară de Matei şi Luca, niciun autor noutestamental nu ştie de "naşterea din fecioară" a lui Isus? Cum de nu a jucat această informaţie excepţională un rol decisiv în primele elaborări dogmatice ale creştinismului? Sau: pînă cînd vor pretinde creştinii că există în Vechiul Testament vreo profeţie împlinită de Isus?

Listez mai jos referinţele pentru pasajele din Matei care pretind o "împlinire", împreună cu referinţele pentru sursele lor veterotestamentale. Comparaţi-le, vă rog, examinînd şi contextul celor din urmă. Apropo, nu pretind că lista mea e exhaustivă.

Matei 1:22-23 - Isaia 7:14

Matei 2:5-6 - Mica 5:2

Matei 2:15 - Osea 11:1

Matei 2:17-18 - Ieremia 31:15

Matei 2:23 - ???

Matei 3:3 - Isaia 40:3

Matei 4:14-16 - Isaia 9:1

Matei 8:17 - Isaia 53:4

Matei 11:10 - Maleahi 3:1 / Exodul 23:20

Matei 12:17-21 - Isaia 42:1-4

Matei 13:14-15 - Isaia 6:9-10

Matei 13:35 - Psalmul 78:2

Matei 15:7-9 - Isaia 29:13

Matei 21:4-5 - Zaharia 9:9

Matei 21:42-43 - Psalmul 118:22-23

Matei 26:31 - Zaharia 13:7

Matei 27:9-10 - Zaharia 11:12-13

Matei 27:35.43.46 - Psalmul 22:1.8.18

Arătaţi-mi şi mie o singură instanţă în care fragmentul de Vechi Testament vorbeşte clar şi univoc despre Isus.

Deambulări nocturne

Cărtărescu povesteşte într-unul din textele republicate în Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli cum Nabokov a reuşit, cu un singur epitet din Lolita, să-l lase, măcar pentru un moment, cu gura căscată. În motelurile Americii profesorului Humbert, "the baths were mostly tiled showers, with an endless variety of spouting mechanisms, but with one definitely non-Laodicean characteristic in common, a propensity, while in use, to turn instantly beastly hot or blindingly cold upon you, depending on whether your neighbor turned on his cold or his hot to deprive you of a necessary complement in the shower you had so carefully blended". Zice Mircea: "Trimiterea este atît de îndepărtată ca registru şi semantism, încît îţi taie respiraţia". Nu şi pentru rarul(?) cititor adventist al lui Nabokov. Obsesia masochistă a adventistului, care se şi vede vomitat de Preaînaltul, trece, metamorfozată de-o pagină păgînă, drept cultură.

Metamorfoze: Cărtărescu şi Nabokov au în comun fluturii (rusul petrecea zile întregi studiind la microscop morfologia genitală a unor insecte). Dacă v-aţi plictisit de Kafka, daţi-i o şansă lui Hindemith, cu ale sale Metamorfoze simfonice (sau, şi mai bine, cu fuga din a treia sonată pentru pian, în lectura lui Glenn Gould).

Părintele Brown, celebrul personaj al lui Chesterton, dezvăluie secretul artei sale detectiviste: "You see, it was I who killed all those people... So, of course, I knew how it was done... I had planned out each of the crimes very carefully... I had thought out exactly how a thing like that could be done, and in what style or state of mind a man could really do it. And when I was quite sure that I felt exactly like the murderer myself, of course I knew who he was." Chesterton anticipa cu un secol Criminal Minds.

M-am născut (orgolios mediopasiv) în 1977. În acelaşi an, a nins la Miami, Florida; a rulat pentru prima dată Star Wars; a fost lansat Apple II (microprocesor cu frecvenţa de 1 MHz, 4 KB de RAM, interfaţă pentru casetofon); a murit Elvis; Pelé şi-a încheiat cariera de fotbalist profesionist; a fost eradicată variola; a avut loc ultima execuţie franceză prin ghilotinare.

Jurnalismu' lu' peşte

Mare e livada cu proşti a prietenului nostru imaginar! M-a pus necuratul (celălalt prieten imaginar) să aterizez pe pagina asta şi nu mi-a rămas decît să mă crucesc. Grabă, neatenţie, lene, răstălmăcire, idioţenie. Cu excepţia antepenultimului paragraf, toată "ştirea" de la ST (începînd chiar cu titlul) e în răspăr cu mesajul lui Tony Blair (integral aici). Pentru cei care nu citiţi engleză, traduc mai jos cîteva fragmente:

Lumea noastră nu se va bucura de pace în lipsa înţelegerii locului pe care îl ocupă religia... Trebuie să-i sprijinim pe musulmanii din Gujarat, India, pe creştinii neortodocşi din Moldova, pe credincioşii baha'i din Iran, pe adepţii ahmadismului din Pakistan, pe creştinii din nordul Africii, pe hinduşii din Sri Lanka, pe şiiţii din unele ţări majoritar sunnite... Omenirea ar sărăci profund fără credinţă, în ciuda progresului material... Aceia dintre noi care găsim inspiraţie în credinţă trebuie să avem dreptul de a vorbi public despre lucrurile care ne interesează, în numele convingerilor întemeiate pe credinţa noastră. În acelaşi timp, vocea noastră nu trebuie să domine sistemul democratic, menit să ofere tuturor şanse egale, indiferent de credinţa adoptată sau de lipsa unui crez religios... Eu unul nu cred în justeţea unor concepte precum "democraţie islamică" sau "democraţie creştină"... [pentru că] mi-e greu să definesc democraţia cu referire la o singură credinţă. Esenţa democraţiei este pluralismul... Democraţia este inerent seculară, chiar şi atunci cînd are rădăcini în culturi profund religioase... Pluralismul politic şi pluralismul religios merg, în opinia mea, mînă în mînă... Succesul democraţiei depinde de faptul că religiile adoptă o "minte deschisă"... [Liderii religioşi] trebuie să asigure o platformă de înţelegere reciprocă şi respect interconfesional, precum şi o justificare teologică şi scripturală a "minţii deschise"... să extragă din propriile tradiţii şi texte sacre valorile şi viziunea ce vor crea o cultură democratică... [Problema provine din] persistenta dorinţă omenească de a pretinde că Dumnezeu e de partea noastră, că noi formăm "partidul lui Dumnezeu"*, că limitele noastre, cruzimea şi neomenia sînt aprobate de Dumnezeu. Aroganţa aceasta e în mod cert adevărata balsfemie...

* Aluzie la Hezbollah, care înseamnă în arabă "partidul lui Dumnezeu".

Un polihron, doi polihroni

Am uitat să vă spun că interpretarea propusă de mine la Daniel are (nu neapărat în detalii, ci în marile corelaţii) şi susţinerea tizului meu antic, Polychronios de Apamea (a se vedea catenae-le lui la Daniel).

Grecii, nu romanii

Identificarea celei de-a patra împărăţii din Daniel 2 şi 7 cu "Grecia" prezintă mai multe avantaje. Poate cel mai important este acela al continuităţii teritoriale. Babilonienii, mezii, persanii şi seleucizii au controlat aceeaşi parte de lume. Romanii abia dacă s-au aventurat la est de Eufrat (începînd doar cu Traian). Descrierea ultimului regat din Daniel 2 se potriveşte perfect istoriei imperiului macedonean, mai ales dacă Daniel 2:43 se referă într-adevăr la "legături omeneşti de căsătorie" (compară cu Daniel 11:6.17). Cele trei "coaste" din gura ursului din Daniel 7:5 ar putea fi interpretate biblic - Ieremia 51:27 pomeneşte trei regate controlate de către mezi (Urartu, Mannaea şi Scythia). Iar cele patru capete ale leopardului din Daniel 7:6, care nu conotează deloc o deteriorare a puterii iniţiale (compară cu Daniel 8:8), ar putea fi cele patru capitale ale imperiului lui Cirus (Babilon, Ecbatana, Pasargade şi Susa). Unde mai pui că doar aşa, citind "greci" în loc de romani, le permitem celor două coarne mici din capitolele 7 şi 8 să aibă acelaşi referent, cum e şi firesc.

Irealitatea imediată

Unul dintre motivele pentru care Florin Lăiu n-o să facă probabil niciodată drumul complet către o hermeneutică inteligentă a vechilor texte este islamizarea adventismului, reprezentată printre colegii lui de către profesorul Szalos-Farkas Zoltán. Am citit azi, prin intermediul unui bun amic, articolul "O analiză sistematică a relaţiei dintre text şi realitate" din TheoRhēma 5.2 (2010) p.50-71 al fostului meu profesor de greacă şi Noul Testament. Zoli atacă destul de deschis o serie de articole publicate în 2009-2010 de către Florin în Curierul adventist sub genericul "Măsuţa cu nisip".

Eseul lui Zoli (pentru că textul lui doar atîta este, un eseu, nicidecum un articol academic) prezintă o sumedenie de probleme, din care voi aminti doar trei: primitivismul semiotic, superficialitatea filozofică şi precaritatea hermeneutică. Primitivism semiotic pentru că Zoli colapsează referentul semnului lingvistic în semnificat, ajungînd să confunde realitatea cu reprezentările noastre mentale. Superficialitate filozofică pentru că Zoli nu ne spune niciodată ce înţelege prin "realitate", iar sintagme precum "realitate hiperempirică" sînt insondabile abisuri de contradicţii (fenomenologia contemporană vorbeşte despre "hiperrealitate", pe tărîmul căreia putem caza bucuros toate revelaţiile profetice). Precaritate hermeneutică pentru că Zoli propovăduieşte supunerea (n-am zis la întîmplare "islamizarea adventismului") raţiunii textului biblic, în ciuda faptului că raţiunea precede orice textualizare şi orice interpretare de text.

În plus, nu ştiu pînă cînd o să tot auzim că "revelaţia specială" (Biblia) bate "revelaţia generală" (natura). Realitatea ne confruntă cu inecuaţia de semn contrar. Din păcate, nu ne putem aştepta ca mintea închisă a idolatriei bibliciste să acceadă vreodată la realitate. Florin şi-o va lua tot mai des în freză, iar Dumnezeul care nu există va rîde din ce în ce mai zgomotos.

Un manifest şi o carte

Aplaud curajul acestui manifest politic. Dacă aveţi nevoie de legendă, căutaţi pe Google numele Aliaa Magda Elmahdy. Iar dacă v-aţi scandalizat, căutaţi tot pe Google numele Lara Logan.

Stă să apară al doilea volum al Teologiei sistematice a lui Norman Gulley. Cine încă nu ştie că teologia adventistă a abandonat doctrina clasică a atemporalităţii divine (vezi operele lui Richard Rice şi Fernando Canale) va avea în această primă sistematică adventistă un necesar duş rece. Fireşte, rămîne de văzut dacă exponenţii adventişti ai "teismului deschis" vor reuşi să conserve iluzia monoteismului creştin.

Nu pot să nu menţionez şi că s-a întîmplat să citesc zilele trecute un articol al lui Jacques Doukhan de anul trecut în care fostul meu profesor recomanda sexul în sabat (ca parte a sărbătoririi sabatului, de substituit păzirii lui) şi înfiera postul în sabat (ca ofensă la adresa lui Dumnezeu atoatedătătorul). Delicios.

Mezii şi perşii

Puteţi clicui (da, cuvîntul există în limba română, chit că e un arhaism care nu are nimic de a face cu mouse-ul de la computer) pe oricare dintre link-urile de mai jos - de preferinţă pe toate. Faceţi cîte o căutare în pagină după cuvintele "Medes" şi "Media". Veţi vedea că toate cele cinci texte antice listate dau mărturie despre existenţa în istoriografia antică a unui imperiu med, inclus ca al doilea într-o succesiune de mari imperii ale lumii şi distinct faţă de imperiul persan.

1. Al IV-lea oracol sibilin, datat în jurul lui 200 î.e.n.
2. Cronica romană a lui Velleius Paterculus, ce conţine un citat (glosă?) relevant, atribuit unui oarecare Aemilius Sura, datat de majoritatea cercetătorilor la începutul secolului II î.e.n.
3. Istoriile lui Polybius, care scria în a doua jumătate a secolului II î.e.n.
4. Antichităţile romane ale lui Dionysios din Halicarnas (a doua jumătate a secolului I î.e.n.).
5. Istoriile lui Tacitus (după 70 e.n.).

Mai mult, Isaia 13:17 şi Ieremia 51:11.28 vorbesc despre mezi ca învingători ai Babilonului. În Isaia 44-45, Cirus apare doar ca restaurator al Ierusalimului şi al templului evreilor (intersant, nu doar al acestuia din urmă - vezi Isaia 44:28), nu ca învingător al babilonienilor. Apropo, Isaia 13:19-22 este o profeţie falsă - Babilonul era încă un oraş înfloritor în timpul lui Alexandru Macedon, devenind o ruină abia în secolul următor. Iar Ieremia 50:8; 51:6.45 oferă motivul reluat în Apocalipsa, unde Roma e oraşul care îşi aşteaptă pedeapsa şi trebuie abandonat.

Prin urmare, nu e deloc nejustificat a vedea în porţiunea aramaică a lui Daniel o succesiune de imperii care îi disjunge pe mezi de persani, terminîndu-se în epoca elenistă. O asemenea interpretare dă seama şi de confecţionarea figurii legendare a lui Darius Medul. Contextul intelectual antic e mai important în investigaţia noastră decît istoriografia modernă.

Dar, şi mai important pentru exegeza adventistă, anul 457 î.e.n., despre care am arătat pe îndelete că nu are nimic de a face cu viziunea din Daniel 8, este departe de a fi data certă a debutului reconstrucţiei Ierusalimului. Cronologia lui Ezra-Neemia nu este deloc clară; nu putem stabili fără dubii că Ezra 7 se referă la Artexerxe I, şi nu la Artaxerxe al II-lea (vreo 60 de ani diferenţă), iar decretul citat (Ezra 7:12-26) vizează doar cultul templului de la Ierusalim şi administraţia iudaică; în fine, nu există nicio atestare extrabiblică a vreunuia dintre decretele din Ezra-Neemia. Prin urmare, matematica flamboaiantă desfăşurată de către adventişti pe baza dificilului oracol din Daniel 9 stă pe nisip. Nu doar finalul perioadei e nesigur (nu ştim anul exact în care evangheliile fixează crucificarea lui Isus), dar avem şi mai puţine certitudini cu privire la debutul ei. Că lui Daniel, oricine ar fi fost el, nu-i putea trece prin cap un mesia creştin sau un templu situat altundeva decît la Ierusalim, nici nu mai vorbesc.

'44 şi '88

Cînd mă gîndesc la 1844, îmi amintesc că a fost anul naşterii unora precum Paul Verlaine ("Votre âme est un paysage choisi", din care s-a născut o celebră pagină din muzica lui Debussy) şi Anatole France ("Nu ştim ce să facem cu viaţa asta scurtă, dar ne dorim o alta care să fie eternă"). Sau al altora, precum Sarasate, Rimsky-Korsakov şi Charles-Marie Widor - cît de frumoasă e lumea în care există cele 10 simfonii pentru orgă ale lui Widor! Sau al lui Julius Wellhausen, Friedrich Nietzsche şi Karl Benz - acestuia din urmă epoca noastră îi datorează poate mai mult decît primilor doi (puţini sînt interesaţi de teologie sau filozofie, dar toţi conducem maşini).

Că veni vorba de autoturisme: 1844 este anul perfecţionării şi patentării procedeului de vulcanizare a cauciucului pus la punct de Charles Goodyear (se prea poate să aveţi numele lui inscripţionat pe pneurile de la maşină). Trecînd la domeniul tehnologiilor de comunicare, 1844 este anul primei implementări a telegrafului lui Morse (cîte vieţi au fost salvate oare cu ajutorul "punctelor" şi "liniilor" pictorului Samuel Morse?). Iar dacă vorbim despre religii, 1844 este primul an din calendarul bahá'i (templul bahá'i de la Chicago este unul dintre cele mai frumoase edificii pe care le-am văzut vreodată).

1888 este anul crimelor din Whitechapel atribuite legendarului Jack Spintecătorul; anul înregistrării mărcii Kodak şi al comercializării primului aparat de fotografiat omonim; anul înfiinţării National Geographic Society şi al publicării primului număr din National Geographic; anul apariţei primei ligi profesioniste de fotbal; anul inaugurării Ateneului Român. În timp ce adventiştii reinventau gaura de la macaroană, Bertha Benz făcea, fără ştiinţa soţului ei şi împreună cu doi fii adolescenţi, primul drum lung cu maşina (ceva mai bine de 100 km); Gauguin şi van Gogh împărţeau pentru vreo două luni aceeaşi casă din Arles (episod care s-a soldat cu o celebră automutilare); iar Heinrich Neuhaus, autor al celei mai populare cărţi despre arta pianismului şi îndrumător al unor talente de rangul lui Sviatoslav Richter, Emil Gilels şi Radu Lupu, abia se năştea.

Adventismul e doar o picătură într-un ocean. Dacă adventismul e în vreun fel "răspunsul lui Dumnezeu la problemele spirituale ale lumii", atunci Dumnezeu e un idiot.

PS Adaug două citate savuroase din lecturi/audiţii recente: "Anticatolicismul a fost întotdeauna pornografia puritanului", din binecunoscutul eseu The Paranoid Style in American Politics al lui Richard Hofstadter (lectură obligatorie pentru orice apocaliptic); şi "To search for perfection is all very well / But to look for heaven is to live here in hell" ("Să cauţi perfecţiunea e de înţeles / Dar a tînji după cer e un iad pămîntesc") din Sting.

Mituri istoriciste 3

Abia în dimineaţa asta m-a lovit (dovadă că sînt slow rău): interpretarea adventistă la Daniel 8 (ştiţi voi, cele 2300 de zile şi curăţenia din templul ceresc) nici măcar NU este o interpretare istoricistă. Pentru că, aşa cum îi spune şi numele, istoricismul caută să găsească paralele între apocalipsele biblice şi istoria bisericii creştine. Or, un presupus eveniment celest, imposibil de confirmat sau infirmat, NU face parte din istoria verificabilă a creştinismului. Adventismul violează aici premisa de căpătîi a metodei de interpretare profetică la care a aderat. Istoricismul adventist este o struţocămilă.

Ar fi trebuit să fie clar acest lucru din detaliul, deloc nesemnificativ, că istoria interpretării profetice adventiste e plină de... viziuni. Adventiştii au "salvat" istoricismul ieşind din istorie. Cu o asemenea "performanţă", să ne mai mirăm că exegezele apocaliptice adventiste n-au căpătat (şi nu vor căpăta) niciodată respectabilitate? Şi mai rămîne oare de neînţeles de ce li se reproşează la tot pasul adventiştilor că sînt de fapt secta lui Ellen White, nu o biserică creştină? Sau se mai cruceşte profesorul Lăiu cînd spun că ieşirea din adventism este un binecuvîntat exod?

Toată "doctrina sanctuarului" adventistă este o fantasmagorie misticoidă, clădită pe un uluitor şir de vicii de gîndire. Da, Miller a fost un ţăran care credea că Dumnezeu protejează traducerile Bibliei şi clădeşte "o barieră" în jurul lor, pentru ca ignorantul credul să nu se rătăcească în interpretare (vezi ultima sa "regulă de interpretare biblică"). Dar nici măcar el nu a reuşit să-şi piardă uzul raţiunii precum pionierii adventişti. Ţăranului îi mergea mintea şi îi rămăsese intactă proverbiala demnitate. În schimb, adventismul e o aberaţie trufaşă.

Apropo, să nu vă miraţi cînd veţi găsi chiar şi printre istoricişti interpretări la Daniel 8 care se limitează la aplicaţia seleucidă (vezi de exemplu celebra Clavis a lui Joseph Mede).

Mituri istoriciste 2

Matematica pare să fi avut mai mereu o relaţie strînsă cu speculaţia filozofică şi teologică (vă recomand ca punct de plecare într-o eventuală investigare a acestui fenomen colecţia de studii Mathematics and the Divine: A Historical Study apărută în 2005 la Elsevier). Una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale acestei relaţii este interpretarea istoricistă a profeţiilor biblice. Michael Stifel, John Napier, Joseph Mede, Isaac Newton, Johann Albrecht Bengel sînt doar cîţiva dintre exegeţii istoricişti ai apocalipselor biblice care au strălucit, în măsuri diferite, şi ca matematicieni.

Stifel, fost augustinian, coleg de generaţie cu Luther, a practicat un soi de numerologie profetică rar întîlnit chiar şi printre istoricişti, avînd cutezanţa de a fixa nu doar data sfîrşitului, ci şi ora lui exactă (19 octombrie 1533, 8 dimineaţa). Încă mai interesant, el a fost probabil primul autor care l-a identificat pe Luther cu unul dintre îngerii din Apocalipsa 14 (vezi poemul lui Von der Christförmigen, rechtgegründeten leer Doctoris Martini Luthers din 1522). De altfel, începînd cu secolul XVI, John Wycliffe, Jan Hus şi Martin Luther au fost frecvent asociaţi celor trei "solii îngereşti". Bengel a fixat şi el o dată pentru al doilea advent - 18 iunie 1836. Despre alambicata lui matematică profetică merită să citiţi aici (Moses Stuart deplîngea faptul că un erudit de talia lui Bengel a căzut în mania istoricistă a calculelor profetice).

Rar întîlneşti doi interpreţi istoricşti care să citească la fel Daniel şi Apocalipsa. Găsiţi aici, de exemplu, un tabel cu peste 30 de aplicaţii istoriciste ale celor 1260 de zile (despre predicţia lui Isaac Newton, un excelent articol aici). Mai rar o şcoală de interpretare care să dea rezultate atît de divergente. Luther credea că în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa avem doar nişte mostre de corespondenţă antică (fără aplicare la istoria bisericii), dar lua tocmai din ele cheia cu care descifra istoricist restul cărţii - îngerii sînt lideri buni sau răi ai bisericii creştine. Astfel, marii ereziarhi sînt cei care aduc plăgile şi blestemele din Apocalipsă (pe care Luther o citea în continuitate cronologică, de la capitolul 4 la sfîrşit). Iar broaştele din capitolul 16 erau Eck şi alţi opozanţi catolici ai Reformei. Deşi n-o spune explicit, e clar că Apocalipsa 14 se aplica şi în opinia lui revoluţiei religioase din care făcea el însuşi parte. Apropo, în fiarele din Apocalipsa 13 vedea, pe rînd, imperiul roman şi catolicismul medieval.

Toate aceste detalii istoriciste din interpretarea lui Luther sînt de găsit în introducerea lui la Apocalipsa din ediţia 1530 a propriei traduceri germane a Noului Testament (o versiune englezească în capitolul XVI al acestei cărţi). Textul acesta este extrem de important mai ales prin faptul că rezumă, într-un singur paragraf (poate pentru prima dată explicit), metoda istoricismului: se ia istoria bisericii creştine pînă la data curentă şi se compară cu apocalipsele biblice; acolo unde "se potriveşte", gata împlinirea. Matematica istoricistă nu a făcut decît să confere o aură de respectabilitate unei prostii colosale.

Se poate spune cu destulă îndreptăţire că Luther însuşi (care, apropo, aştepta sfîrşitul pînă la 1600) este "inventatorul" istoricismului. Încercările disperate de a extinde pedigriul istoricismului cît mai mult înainte de Reformă sînt, din două motive, penibile. În primul rînd, istoricismul antic nu se face cu cîte o opinie răzleaţă ce coincide cu vreuna dintre mereu variabilele exegeze istoriciste moderne. În al doilea rînd, cu aceeaşi metodă se poate dovedi fără tăgadă că preterismul e şi mai vechi, şi mai răspîndit (Augustin, de pildă, dă mărturie despre faptul că şi în secolul lui se aştepta încă învierea şi/sau reapariţia lui Nero ca antihrist; cf. Apocalipsa 13:3 şi 17:9-11).

Istoricismul, îndelung şi îndelat discreditat, e mort de mai bine de un secol. Adventiştii (şi martorii lui Iehova) umblă prin lume cu un cadavru. Pute.

Mituri istoriciste 1

Am citit zilele trecute Hints on the Interpretation of Prophecy publicată de Moses Stuart în 1842. Splendidă carte, chiar şi pentru un ateu ca mine! Profesorul de la Andover este frecvent considerat întemeietorul şcolii americane de studii biblice (ajunge să spun că citea Biblia în original şi ştia germană; apropo, "studii biblice" nu se referă aici la "lecţiunile" şcolii de sabat, ci la disciplina ştiinţifică a exegezei biblice). Comentariile lui la Apocalipsa (1845) şi Daniel (1850) sînt monumentali termeni de comparaţie pentru nascenta exegeză profetică adventistă.

Hints ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine are pretenţia de a fi versat în hermeneutică biblică. William Miller a citit-o. A şi scris, chiar în anul apariţiei cărţii, o reacţie sub forma a trei scrisori adresate lui Joshua V. Himes (toate textele menţionate pînă acum sînt disponibile gratuit online; cine caută găseşte). Orice adventist ar trebui să citească şi epistolele lui Miller, acordîndu-şi astfel şansa de a-i cunoaşte adevărata statură. Pentru că, în timp ce Stuart e un teolog lucid, Miller e doar un ţăran exaltat.

Desigur, n-aş putea subscrie la fiecare interpretare propusă de Stuart (mai ales cînd vine vorba de Apocalipsa). Dar hermeneutica lui este corectă, în timp ce Miller este un orb căzut în plasa unei iluzii. Sînt în Hints pasaje parcă scrise de Florin Lăiu, acel Florin Lăiu care îşi explică metodologia de cercetare biblică (Biblia este o operă omenească, de citit cu cele mai bune instrumente lingvistice şi istorice, în încercarea de a recupera intenţia autorilor - nu o operă divină cu cifru de găsit doar în secolul XIX, citind doar KJV, ghidaţi doar de Cruden's); din păcate, nu şi de acel Florin Lăiu care îşi abandonează ştiinţa pentru a apăra înfocat elucubraţiile millerite intrate în patrimoniul teologic adventist. Pentru că este dincolo de orice dubiu că, de pildă, niciunul dintre autorii biblici, nici măcar apocalipticii, nu aveau un orizont al aşteptărilor eschatologice care să includă mii de ani de creştinism.

În beţia lui milenaristă, Miller a avut totuşi un dram de minte. În deschiderea primei scrisori către Himes scria: "dacă mă înşel în privinţa timpului [revenirii]... i-aş ceda bucuros laurii victoriei lui Moses Stuart... Să fii învins de un asemenea autor ar fi o onoare pe care vanitatea mea aproape că o pofteşte". Trei ani mai tîrziu avea onoarea de a se recunoaşte învins (vezi Apology and Defense din 1845, în care nu-l pomeneşte pe Stuart, dar refuză orice încercare de a salvgarda propriile calcule profetice). Miller, spre deosebire de pionierii adventişti, şi-a învăţat lecţia.

PS În Apology and Defense, Miller respinge categoric ceea ce avea să devină doctrina adventistă a "stării omului în moarte", anticipîndu-i corect consecinţele logice şi teologice: "If the word death implies that there can be no part of the man then conscious, it would follow that when Christ died, there could be no part of Him that was conscious; and if there could be no part of Christ conscious after his body was dead, there could have been no part of Christ conscious before he was born of Mary... [This] doctrine carried out, must lead to a denial of the divinity of Christ..." Nu e de mirare că adventiştii au avut dificultăţi în a scăpa de arianism. Iar astăzi aproape că nu există argument mai bun pentru ateism decît aberaţia "dublei naturi" (cu tot ce presupune ea, inclusiv partenogeneza - doctrină neglijată în Noul Testament, dar dilatată monstruos în Evul Mediu). Hristologia e sfîrşitul creştinismului.

Ex-adventist de ex-România

Eu şi Myo ne petrecem mai nou cîte o zi din week-end în cîte un muzeu. Am început cu British Museum şi se pare că o să ne ia cîteva luni să-i venim de hac. Evident, v-aţi aştepta să fiu entuziasmat de şansa de a vedea obiecte celebrisime, precum "piatra" de la Rosetta. Ei bine, nu sînt. În epoca asta digitală, în care diferenţa dintre original şi copie e ca şi inexistentă, replica din muzeul Institului Oriental de la Chicago mi-a fost de ajuns, mai ales pentru că am văzut-o într-un moment oportun - acum vreo şapte sau opt ani, pe vremea cînd luam un curs de egipteană medie cu Jacques Doukhan. În plus, am consumat epoca romantică a fascinaţiei cu arheologia şi limbile moarte în adolescenţă, cînd citeam şi răsciteam Zei, morminte, cărturari. Apropo, nu ştiam atunci că autorul făcuse parte, cu numele adevărat (Kurt Wilhelm Marek - uşor de găsit drumul pînă la C.W. Ceram), din maşina de propagandă a celui de-al treilea Reich.

Alt gen de exponate mă reţin pe mine în muzeul londonez. De pildă, o oglindă aztecă din obsidian - ochi întunecat în care trebuie să te cauţi, nu doar să te recunoşti. Sau imensa frescă asiriană (Ninive, mijlocul sec. VII î.e.n.) care înfăţişează, în mijlocul unei elaborate scene de vînătoare, o frescă ce înfăţişeză o scenă de vînatoare - delicios de timpuriu avatar al auto-referenţialităţii (o imagine acceptabilă cu detaliul în cauză aici).

Sar la cu totul altceva. Mă intrigă prostia asta. Şi nu, nu doar pentru că rugătoria adventistă se militarizează, ci mai ales pentru că nu pot să-mi dau seama pînă cînd se vor ruga adventiştii pentru o chestie care n-a fost niciodată promisă (aşa-zisa "ploaie tîrzie"). ARME asta e doar un dialog al surzilor - nişte creduli ignoranţi insistă să stea la taclale cu prietenul lor imaginar. În contextul ăsta, muzica gregoriană a lui Greydon Square (trei mostre la cutie) e o binevenită aversă de luciditate.

PS Am invocat în postarea anterioară comentariul la Habacuc de la Qumran. De curînd, o excelentă versiune digitală a acestuia a devenit disponibilă aici, împreună cu alte patru preţioase suluri antice. Iubitorilor de ebraică şi/sau paleografie, poftă bună!

O paralelă instructivă

Cineva l-a întrebat pe profesorul Lăiu despre semnificaţiile citării lui Daniel în Matei 24:15. Răspunsul este corect, cu cîteva excepţii. În primul rînd, condiţionala din prima frază este inutilă - este cît se poate de cert că pasajul matein în care este pomenit Daniel se referă la distrugerea celui de-al doilea templu. În al doilea rînd, Caligula nu a mai apucat să-şi planteze statuia în templul de la Ierusalim (chestiune fără importanţă în discuţia noastră). În al treilea (iar asta chiar e important), Matei 24 NU arată nimic în legătură cu profeţia lui Daniel. Matei 24 ne spune ceva doar despre modul în care Daniel era citit de anumiţi evrei în primul secol creştin.

Că oracolul danielic se referă în mod univoc la profanarea templului sub Antioh Epifanul este cît se poate de limpede. O ştia - după cum am arătat - Iosif Flaviu; o ştiau şi autorii cronicii macabeene (1 Macabei 1:54 foloseşte aceeaşi expresie citată în Matei 24, "urîciunea pustiirii", referindu-se la sacrilegiul antiohian). Că Matei şi Marcu citesc Daniel ca şi cînd ar viza epoca romană face parte din acelaşi repertoriu de interpretări abuzive practicate (şi) de către autorii Noului Testament ca aplicarea lui Isaia 7:14 la personajul Isus. Autorul danielic n-a gîndit niciodată o succesiune interminabilă de antihrişti (împăraţi, cezari, pontifi). Dar s-au găsit cititori care să-i masacreze textul astfel încît să li se aplice vremurilor lor de eschaton etern întîrziat.

Situaţia asta are o paralelă splendidă în pesher-ul la Habacuc de la Qumran, pomenit de către profesor (detalii aici). Comentariul acesta, redactat cel mai devreme sub Irod cel Mare, explică primele două capitole din Habacuc (scrise cu vreo şase secole mai înainte) aplicîndu-le unor evenimente eschatologice din perioada romană. În mod evident, lui Habacuc, care scria despre babilonieni, nici nu i-a trecut prin cap o asemenea interpretare. Aşa cum nu i-ar trece nici lui Florin. Şi totuşi găsim în tumultoasa proximitate a "anului zero" evrei dispuşi să tortureze vechile texte pînă la punctul în care acestea spun orice vor ei.

Nu, Daniel nu a profeţit despre distrugerea romană a Ierusalimului. Nici despre creştinism şi istoria lui. Matei 24 şi Marcu 13, chiar şi atunci cînd citează prost din Daniel, sînt departe de a susţine interpretarea adventistă clasică a apocalipselor biblice. Evangheliştii preluau o profeţie ce viza soarta cît se poate de pămîntească a templului de la Ierusalim şi o aplicau... templului de la Ierusalim, nu vreunui fantastic cult ceresc. Aveau adică bunul simţ de a păstra proporţiile şi liniile mari ale tabloului danielic. Florin, în aiuritoarea tradiţie adventistă, delirează.

Antihristomania

Ştiaţi că antihristul e de fapt un român cu numele imposibil de Nicolae Carpathia? Asta cel puţin în opinia imbecililor care au scris seria de romane Left Behind (din care jumătate au apărut deja în ediţie românească la RAO). Evident, cînd toţi evreii s-au convertit la creştinism, rolul diavolesc al arhiduşmanului nu poate cădea decît în sarcina unui urmaş al lui Dracula.

Aruncaţi cîte o privire aici şi/sau aici (şi, de ce nu, aici). Veţi afla că istoria antihristului e stufoasă şi interminabilă. Că primele identificări ale papei de la Roma cu antihristul preced Reforma cu o jumătate de mileniu, fiind proferate chiar de către arhiepiscopi catolici. Că adventismul s-a născut într-un secol american bîntuit de un puternic curent anti-catolic (motivat nu doar religios). Că exegeza biblică e adesea la mila istoriei (ăsta e de fapt istoricismul).

Imaginea emblematică a adventistului înarmat cu Biblia şi ziarul curent este cît se poate de adevărată (poate cu modificarea că, pe lîngă ziar, adventistul citeşte de fapt EGW, nu Biblia). Şi e trist că e aşa. Biblia se citeşte cum trebuie ("ştiinţific", cum îi place lui Florin să spună) cu istorii antice alături. Nu prin prisma istoriilor medievale, moderne sau contemporane.

Mai rău, adventismul se defineşte ca "mişcare profetică", adică prevăzută în profeţie (Apocalipsa 10 şi 14). Nu ştiu interpretare profetică mai aberantă şi mai arogantă decît aceasta (mai aberantă, dar nu mai arogantă, este "doctrina sanctuarului"). Ce, mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa 14, de exemplu, nu a fost relevant şi efectiv proclamat înainte de mijlocul secolului XIX american?

Să trăieşti aşteptînd la fiecare cotitură a istoriei o "criză finală", antihristul (ăla adevărat, nu vreunul dintre inombrabilii precursori), "decretul", persecuţia etc. este trist, imoral şi de-a dreptul patologic. Trist pentru că mentalitatea asta alimentează speranţe deşarte cuplate cu inadecvare la prezent. Imoral pentru că te scuteşte de responsabilitate pentru problemele lumii ("ce să ne batem noi capul cu schimbarea climei, şi-aşa vine sfîrşitul", "lucrurile merg din ce în ce mai rău, singura soluţie vine de sus" etc.). Şi patologic pentru că impune un pesimism alarmist vecin cu paranoia sau o exaltare misticoidă vecină cu delirul religios.

Ştiu prea mulţi oameni, prea mulţi adventişti care trăiesc vieţi mizerabile cu ochii fascinaţi de iluzia sfîrşitului. Nu, soluţiile nu vin de sus. Căsnicia ta nefericită nu-şi are rezolvarea în Dumnezeu. Nu, nu toate lucrurile merg prost pe lumea asta. Şi nu, nu tot ce nu-ţi convine (interpretări biblice concurente, de exemplu) vine de la diavolul. Ia-ţi inima în dinţi şi trăieşte viaţa asta curajos. Eşti mai puţin important(ă) decît crezi. Dar mai puternic(ă) decît ţi s-a spus.

Apropo, aş putea şi eu afirma precum Nietzsche: "Antihristul sînt eu". Şi asta nu doar pentru că Florin ar fi de acord (sau pentru că aş fi eu - cum şi sînt, în parte - de acord cu Nietzsche). Primul meu mariaj a durat trei ani şi jumătate (1255 de zile, ca să fim scrupuloşi). Timp în care, în registru psihanalitic, cornul cel mic s-a tot ridicat ameninţător spre cer. Vorba istoricistului Matei: "cine citeşte să înţeleagă!"

Enthousiasmos la început de secol XVIII

Anthony Collins scria, pe la 1700 şi ceva, că istoria eclesiastică e de citit în paralel cu Don Quixote. Acelaşi abandon voios în plata unor iluzii caracterizează şi militantismul religios, şi delirul cavalerului de La Mancha. Tind să-i dau dreptate.

Tot pe la 1700 şi ceva, entuziasmul era doar exaltarea misticoidă a unor lunatici. Pentru că transa şamanului este cea mai veche versiune a aflării în Dumnezeu. Nu, nu e exclus ca succesul evolutiv al speciei umane să fi fost asigurat în parte şi de putinţa de a tolera creiere excepţionale, inclusiv în sens patologic - aşa cum sugerează ultimul număr din New Scientist. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu e altceva decît o fantasmă.

Florin şi alţii ca el nu pot decît să se scandalizeze cînd mă aud vorbind astfel. Eu nu pot decît să mă minunez de anduranţa unora dintre iluziile noastre. Homo sapiens pare să fi fost dintotdeauna în egală măsură homo demens.

Ba chiar fără prepeliţe

Profesorul răspunde. Voi continua să-i ignor nesimţirea (şi lenea filozofică), limitîndu-mă la discuţia noastră exegetică şi (a)teologică.

Nu sînt deloc ostil lui Isaia 43:4 (aşa cum scriam în ultima postare, nu am nicio miză egoistă în întreprinderile mele ateologice). Am folosit acest pasaj doar pentru a ilustra prostul obicei nombrilist de a citi abuziv texte vechi. Iar Florin n-a făcut decît să confirme ce am spus eu - cum că Isaia 43 nu se referă în niciun fel la creştinul de azi; şi că bunăvoinţa Dumnezeului lui Isaia trecea prin naţionalismul iudaic (oricum l-ar îndulci profesorul).

1 Cor. 14:20 tocmai că ne îndeamnă să nu fim copii în gîndire, ci doar în răutate. Eu prefer să las şi infantilismul intelectual (cu tot cu certitudinile lui fără acoperire), şi răutatea arogantă în seama dreptcredincioşilor de toate religiile. Pentru cei care vor să urmeze sfatul apostolic, rămîn la vorba mea: grow up!

Scrie profesorul: "soluţia lui Poli [la Dan. 8] nu provine de la vreun ebraist serios". Serios? Deci ca să fii "ebraist serios" trebuie să fii adventist? Du-te mă! Du-te măcar şi citeşte Iosif Flaviu. Vei descoperi că evreul ăsta neserios (deci "preterist" şi "raţionalist-umanist") care scria în primul secol creştin citea Dan. 8 exact cum îl citesc şi eu astăzi ("...and that from among them there should arise a certain king that should overcome our nation and their laws, and should take away their political government, and should spoil the temple, and forbid the sacrifices to be offered for three years' time. And indeed it so came to pass, that our nation suffered these things under Antiochus Epiphanes, according to Daniel's vision...").

"Prezicerea cu 'seara' şi 'dimineaţa'" - concede profesorul. Deci nu "viziunea celor 2300 de zile". Conced şi eu: "pînă la 2300 de [jerfe de] seara [şi de] dimineaţa". Nu face nicio diferenţă. De altfel, echivalarea rigidă a unei prepoziţii e semn de scleroză traductologică, nu de exactitate ştiinţifică. Traducerea mea dintîi era la fel de corectă ca aceasta din urmă, numai că mai românească.

"Jertfa necurmată" ca fiind "jertfa lui Isus", hm. Pînă şi din punctul de vedere al teologiei NT, echivalarea asta este idioată. Epistola către evrei tocmai că subliniază diferenţa categorică dintre sacrificiul hristic şi ritualul sanctuarului. Necurmata e înlocuită de "odată pentru totdeauna". Şi aşa ne întoarcem la o altă veche bubă a teologiei adventiste - proasta folosire a tipologiei sanctuarului. Dar nu mai insist.

Dan. 8:25 nu se află în continuarea lui Dan. 8:13-14, pentru a justifica plasarea (în)frîngerii "cornului cel mic" după răzbunarea templului, ci în paralel cu Dan. 8:13-14, dat fiind că face parte din reluarea explicativă a oracolului. Înfrîngerea cornului este răzbunarea templului. Florin delirează.

Iubitorului de tabele i se poate răspunde cu tabelul de aici (şi altele asemenea). Realitatea textului este că figura simbolică a "cornului cel mic" este extrem de pregnantă în Daniel şi nu avem indicii cum că s-ar referi la multiple figuri istorice. Epifanul încape fără probleme în Daniel 7. Trebuie doar să scapi de nombrilism (ştiu, greu lucru).

"Când clădeşti pe credinţa în afirmaţiile Bibliei este natural şi legitim să faci deducţii logice dincolo de ce a ştiut un autor sau altul..." No kidding! Păi, de ce nu se apucă Florin de gematria sau alte cabale? Rezultatele sînt şi mai spectaculoase decît în cazul istoricismului.

Într-adaus

Una dintre cele mai încîntătoare cărţi pe care le am în bibliotecă este Dicţionarul de imagini pierdute al regretatului Gheorghe Tohăneanu. Apărut în '95 la editura timişoreană Amarcord (nume ce ascunde el însuşi o cum nu se poate mai nimerită - în context - sintagmă din dialectul romagnol, făcută celebră de către Fellini), volumul însumează o serie de glose captivante în marginea unor etimologii sau uzuri obnubilate de timp. Mi-am adus aminte de plăcutele descinderi în Dicţionarul lui Tohăneanu verificînd pe dexonline.ro (am ascultat în vară, la Radio România Cultural dacă nu greşesc, un interviu, prilejuit de aniversarea a zece ani de existenţă a proiectului, cu iniţiatorul lui, Cătălin Frâncu, un coleg de generaţie demn de admiraţie) pluralul pentru "adaos" şi aflînd că, în interbelic, "într-adaus" însemna "în plus", "colac peste pupăză" sau, în sintagma "a fi într-adaus", "gravidă". Nostim (alt cuvînt cu etimologie fascinantă), nu? Dar să revenim la subiectul nostru apocaliptic (abia zilele trecute am băgat de seamă că Florin extinsese primul lui răspuns la interpelarea mea).

După cum am arătat deja, corespondenţele zi-an nu sînt totuna cu identificările zi=an. Primele există în Biblie (unul dintre cele mai timpurii exemple este cel din Genesa 29, unde şapte ani corespund celor şapte zile de nuntă); cele din urmă, nu (se găsesc mai repede argumente în favoarea ecuaţiei zi=1.000 de ani). Apocalipsa 11 conţine tot o posibilă simetrie între două perioade diferite de timp. Iar Daniel 9 foloseşte probabil ceea ce Florin numeşte corect "numerologie jubiliară". Or, jubileele sînt descrise în termeni de ani, nu de zile. Simpla indicaţie numerică a lui 7x7(0) este suficientă pentru a duce cu gîndul la o perioadă jubiliară, deci de ani. În plus, pluralul pentru "săptămîni (de zile)" e întotdeauna feminin în ebraica VT. Ăsta e şi motivul pentru care Dan. 10:2-3 simte nevoia să fie specific (shavu'im yamim) cînd foloseşte pluralul masculin, ca în capitolul 9 (unde shavu'a este înţeles firesc şi literal ca septenal, nu săptămînă).

Că Florin vorbeşte încă despre vreo "împlinire" a celor 1260 de "ani" în "acţiunile Statului Papal medieval" este cu totul rizibil. Bacchiocchi a bătut de mult ultimele cuie în coşciugul acestei interpretări clasice adventiste. Iar Dan. 9, abia lizibil cum este, nu are nimic de a face cu Hristosul creştin. Ştiu, Florin se tot chinuie să traducă Dan. 9:24-27 astfel încît să-i iasă pasenţa. Pasajul e fatalmente obscur, iar adventiştii nu l-au explicat niciodată satisfăcător. În plus, eu unul nu pot să pricep cum ar putea dura reconstrucţia unui oraş antic 434 de ani (cum pare să sugereze Dan. 9:25).

N-am susţinut niciunde că "seara" şi "dimineaţa" din Dan. 8 ar fi ţinut de un jargon al jertfelor. Am spus doar că, în contextul clar al tamid-ului, există suficiente argumente (inclusiv lingvistice) pentru a vedea în "seară" şi "dimineaţă" o referinţă ad hoc la cele două momente ale sacrificiului perpetuu. În fine, nimic din ce scriu eu nu e marcat de "disperare". Nu am nicio miză personală în acest travaliu interpretativ. Credinţa sau necredinţa mea nu sînt în joc în discuţia noastră despre apocaliptica biblică. Nu simt nicun fel de presiune demonstrativă. Mă uit la text şi văd, atît cît e posibil, oamenii care l-au produs şi care l-au citit de-a lungul vremii. Iubesc cuvintele şi istoriile lor. Şi preţuiesc oamenii care li se dedică, indiferent că aberează orgolios, precum Florin, sau migălesc preţios, precum Tohăneanu.