Mituri istoriciste 2

Matematica pare să fi avut mai mereu o relaţie strînsă cu speculaţia filozofică şi teologică (vă recomand ca punct de plecare într-o eventuală investigare a acestui fenomen colecţia de studii Mathematics and the Divine: A Historical Study apărută în 2005 la Elsevier). Una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale acestei relaţii este interpretarea istoricistă a profeţiilor biblice. Michael Stifel, John Napier, Joseph Mede, Isaac Newton, Johann Albrecht Bengel sînt doar cîţiva dintre exegeţii istoricişti ai apocalipselor biblice care au strălucit, în măsuri diferite, şi ca matematicieni.

Stifel, fost augustinian, coleg de generaţie cu Luther, a practicat un soi de numerologie profetică rar întîlnit chiar şi printre istoricişti, avînd cutezanţa de a fixa nu doar data sfîrşitului, ci şi ora lui exactă (19 octombrie 1533, 8 dimineaţa). Încă mai interesant, el a fost probabil primul autor care l-a identificat pe Luther cu unul dintre îngerii din Apocalipsa 14 (vezi poemul lui Von der Christförmigen, rechtgegründeten leer Doctoris Martini Luthers din 1522). De altfel, începînd cu secolul XVI, John Wycliffe, Jan Hus şi Martin Luther au fost frecvent asociaţi celor trei "solii îngereşti". Bengel a fixat şi el o dată pentru al doilea advent - 18 iunie 1836. Despre alambicata lui matematică profetică merită să citiţi aici (Moses Stuart deplîngea faptul că un erudit de talia lui Bengel a căzut în mania istoricistă a calculelor profetice).

Rar întîlneşti doi interpreţi istoricşti care să citească la fel Daniel şi Apocalipsa. Găsiţi aici, de exemplu, un tabel cu peste 30 de aplicaţii istoriciste ale celor 1260 de zile (despre predicţia lui Isaac Newton, un excelent articol aici). Mai rar o şcoală de interpretare care să dea rezultate atît de divergente. Luther credea că în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa avem doar nişte mostre de corespondenţă antică (fără aplicare la istoria bisericii), dar lua tocmai din ele cheia cu care descifra istoricist restul cărţii - îngerii sînt lideri buni sau răi ai bisericii creştine. Astfel, marii ereziarhi sînt cei care aduc plăgile şi blestemele din Apocalipsă (pe care Luther o citea în continuitate cronologică, de la capitolul 4 la sfîrşit). Iar broaştele din capitolul 16 erau Eck şi alţi opozanţi catolici ai Reformei. Deşi n-o spune explicit, e clar că Apocalipsa 14 se aplica şi în opinia lui revoluţiei religioase din care făcea el însuşi parte. Apropo, în fiarele din Apocalipsa 13 vedea, pe rînd, imperiul roman şi catolicismul medieval.

Toate aceste detalii istoriciste din interpretarea lui Luther sînt de găsit în introducerea lui la Apocalipsa din ediţia 1530 a propriei traduceri germane a Noului Testament (o versiune englezească în capitolul XVI al acestei cărţi). Textul acesta este extrem de important mai ales prin faptul că rezumă, într-un singur paragraf (poate pentru prima dată explicit), metoda istoricismului: se ia istoria bisericii creştine pînă la data curentă şi se compară cu apocalipsele biblice; acolo unde "se potriveşte", gata împlinirea. Matematica istoricistă nu a făcut decît să confere o aură de respectabilitate unei prostii colosale.

Se poate spune cu destulă îndreptăţire că Luther însuşi (care, apropo, aştepta sfîrşitul pînă la 1600) este "inventatorul" istoricismului. Încercările disperate de a extinde pedigriul istoricismului cît mai mult înainte de Reformă sînt, din două motive, penibile. În primul rînd, istoricismul antic nu se face cu cîte o opinie răzleaţă ce coincide cu vreuna dintre mereu variabilele exegeze istoriciste moderne. În al doilea rînd, cu aceeaşi metodă se poate dovedi fără tăgadă că preterismul e şi mai vechi, şi mai răspîndit (Augustin, de pildă, dă mărturie despre faptul că şi în secolul lui se aştepta încă învierea şi/sau reapariţia lui Nero ca antihrist; cf. Apocalipsa 13:3 şi 17:9-11).

Istoricismul, îndelung şi îndelat discreditat, e mort de mai bine de un secol. Adventiştii (şi martorii lui Iehova) umblă prin lume cu un cadavru. Pute.