Prietenului meu Florin

Florin Liga a facut public zilele trecute un mic eseu pe marginea dezbaterilor din ultima vreme asupra cazurilor de abuz sexual din biserică. Trebuie să spun de la început că nu sînt de acord cu abordarea lui. Că Florin este pastor. Şi că are chiar printre prietenii lui din diaspora americană o victimă de abuz sexual. Vreau să cred că dacă ar auzi-o povestindu-şi experienţa n-ar mai scrie un asemenea text.

Faptul că un abuz perpetuat de-a lungul mai multor decenii la umbra incompetenţei şi/sau a dezinteresului (ceea ce din punct de vedere moral se cheamă complicitate) unor lideri iese în sfîrşit la lumină nu are nimic de a face cu postmodernismul şi păcatele lui. E de-a dreptul jignitoare sugestia că aceste dezvăluiri contribuie la "stresul" pe care îl suportă sfinţii. Sau aceea potrivit căreia orice discuţie pe marginea acestor abuzuri survine doar din lipsă de "filtre morale". Biserica NU este o "adunătură de manipulatori şi imbecili". Dar manipulatori există, mai ales în poziţii de conducere. E celebru un anumit personaj care a transformat vocativul "prietene!" într-o înjurătură.

De ce oare se presupune că orice "dezgolire a trecutului dureros" se face cu ură şi constituie un "abuz informatic, care nu este mai inocent decît cel sexual"? Nu mi se pare deloc sănătos consumul de misery lit. Dar sîntem departe de a fi fost infestaţi cu aşa ceva. Se deplînge "tabloidizarea" cazurilor, dar mă tem că sîntem abia în faza în care învăţăm să rostim adevărul. Or, nu e în asta nimic pornografic. Eu unul nu sînt deloc curios de detaliile intime din poveştile de abuz. Şi - surpriză - am opţiunea să nu le citesc. Iar a pune devoratorii de istorii sordide pe aceeaşi treaptă cu violatorii este cel puţin o exagerare penibilă.

Nimeni nu protestează împotriva evidenţei că există dezaxaţi în biserică. Revoltător este însă că victimele nu au fost luate pînă mai ieri în serios. Şi că abuzurile puteau fi stopate cu mulţi ani în urmă.

Nu pricep de unde şi pînă unde s-a ajuns la ideea că toţi pastorii ar fi suspectaţi de pedofilie. Sau de incompetenţă. N-am citit încă niciun text în care biserica să fie terfelită in corpore pentru faptele unuia singur. Aşa că, în acest punct, argumentaţia lui Florin e construită împotriva unui duşman imaginar.

De asemenea, nu trebuie să te socoteşti drept în toate privinţele pentru ca să denunţi un criminal la poliţie. "Tabără (sic!) de concentrare"? Să fim serioşi. Oare exagerarea nu e păcat? A defăima înseamnă a acuza pe nedrept. Ceea ce nu e cazul. Iar justiţiar este cel care ia dreptatea pe cont propriu. Încă nu am auzit să fi pronunţat cineva sentinţe, darămite să le fi şi executat.

Florin se salvează pe jumătate operînd necesara distincţie între critică şi criticism. Dar are din nou o problemă de dicţionar. Criticismul este critica făcută cu orice preţ, inclusiv al adevărului. Este exagerarea răului, ba chiar inventarea lui în scopuri interesate. Din nou, nu e cazul. A ascunde răul - patent, corupător, strigător la cer - sub covor este inconştienţă distructivă. Şi, păstrînd imaginea lui Florin, uneori haznaua ajunge în piaţă pentru că, înfundată, canalizarea dă pe din afară.

"Anchetă poliţienească"? "Interogatorii"? "Prezumţia de vinovăţie"? A se slăbi. Mila nu trebuie confundată cu achitarea unui criminal. Pedepsirea criminalului este începutul milei pentru victimele lui.

Pe final, Florin ne spune pe şleau care e marea lui temere, şi anume "îngroparea bisericii". Aici este, cred eu, eroarea lui fundamentală. Pentru că adevărul, chiar şi dureros, nu poate îngropa biserica. Prin faptul că se admite vinovăţie şi se asumă responsabilităţi abia ar începe dezgroparea şi reînsufleţirea ei. Pentru că o biserică ce tolerează abuz nu este decît un leş dezagreabil. Isus a numit biserica vremii lui "peşteră de tîlhari", şi pe liderii ei "morminte văruite". Ce-ar fi să-i urmăm exemplul întru totul?