Mai mulţi dintre cei care citesc acest blog şi mă cunosc întrucîtva au ţinut să mă consoleze, detectînd în textele mele de aici o notă de amărăciune. Ţin să îi asigur şi pe această cale că sînt de fapt un om cu zîmbetul pe buze. Nu aş fi început să ţin acest blog dacă era vorba despre o situaţie strict personală (apropo, sînt trei luni de cînd comitetul bisericii din care fac parte mi-a acordat dreptul de recăsătorire, reconfirmîndu-l şi la intervenţia abuzivă a conferinţei şi uniunii, iar o decizie concurentă nu există, nici nu poate exista). Însă faptul că pastorul meu a avut de suferit pentru că a făcut tocmai ce trebuia să facă mi s-a părut scandalos şi nu m-a putut lăsa fără reacţie. Altă frustrare decît aceea că, din momentul divorţului şi pînă la ultimele aberaţii administrative, liderii implicaţi nu au făcut decît să acumuleze abuz peste abuz nu am. Îmi iubesc biserica în ciuda imperfecţiunilor unor oameni.
Prin urmare, acest blog nu se vrea nici un instrument de presiune, nici o răfuială personală, nici o vitrină de neîmpliniri. Aşa cum am spus de la început, vreau doar să răspund unei provocări pe care am lansat-o eu însumi - aceea de a fi exigenţi cu pastorii noştri, încurajînd astfel şi un sănătos spirit critic printre laici, şi un mai înalt sentiment de responsabilitate printre clerici. Tocmai de aceea am vorbit aici şi despre alte subiecte decît cele care mi-au dat ideea blogului, deschizîndu-l chiar şi contribuţiilor altora.
Încă ceva. Fericirea mea nu depinde nicicum de faptul că am sau nu "drept de recăsătorire".
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.