Duhul Sfînt şi psihologia

Ştiţi cu ce se ocupă, printre altele, Duhul Sfînt? Cu sondarea sinelui, fiind oglindă pentru ceea ce sîntem cu adevărat, ajutîndu-ne să descoperim balastul din noi. Cu eliberarea de vechi, de vinovăţie, de înlănţuirea automatismelor vicioase. Cu mîngîierea (gr. paráklesis) şi refacerea relaţiilor. Cu împlinirea celei mai mari nevoi omeneşti - nevoia de sens. "Roada Duhului" este viaţa împăcată, împlinită emoţional şi capabilă să se dăruiască. Da, Duhul este şi consilier psihologic. Iar cine vorbeşte despre sfinţire ignorînd vindecarea lăuntrică nu L-a cunoscut pe Cel care dă "viaţă... din belşug" (Ioan 10:10), prin "Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi" (Tit 3:5-6), căci "Duhul dă viaţa" (2 Corinteni 3:6).

Cei mai mulţi dintre noi poate că sînt de acord cu paragraful de mai sus. Uităm însă prea uşor că Duhul lucrează nu doar ÎN oameni, ci şi PRIN oameni. Dacă puteţi face abstracţie de ajutorul unei persoane specializate în consiliere psihologică, lăsînd vindecarea emoţională pe seama adierii Duhului, atunci, pentru consecvenţă, o să vă rog să nu mai apelaţi nici la pastori pentru dilemele exegetice sau teologice pe care le aveţi, doar se pricepe Duhul mai bine să vă lumineze. Pe medici sau dentişti nu aveţi voie nici să-i pomeniţi, darămite să-i căutaţi.

Adventiştii şi psihologia

Sînt uimit şi astăzi de cîtă obtuzitate mai există printre adventişti, încurajată de mulţi dintre pastorii lor, cu privire la utilitatea şi studiul psihologiei. Există încă "personalităţi" adventiste care condamnă psihologia şi îi îndeamnă pe tineri să nu se înscrie la o facultate de profil. Şi asta cu aceeaşi gură cu care îşi permit, superior şi obraznic, să pună unor persoane incomode diagnostice psihiatrice. "Personalităţi" de două, ba chiar trei ori penibile.

În primul rînd, pentru că aceşti abuzatori spirituali uită că însuşi profetul timpuriu al adventismului scria: "Adevăratele principii ale psihologiei sînt de găsit în Sfînta Scriptură". Cunosc mai mulţi pastori, prea puţini români, care au făcut studii doctorale cercetînd relaţia dintre psihologie şi Biblie, în mod special, de exemplu, dintre conceptul de inteligenţă emoţională şi principiile pedagogice ale Mîntuitorului. Generaţia mea de seminarişti chiar a făcut cursuri de introducere în psihologie şi de consiliere, unii dintre colegii mei scriind teze de licenţă pe subiecte conexe. Iar seminarul teologic din cadrul Universităţii Andrews are un cabinet serios de consiliere psihologică pentru studenţi.

În al doilea rînd, a pune de la distanţă şi în lipsa unei minime competenţe etichete de "nevroză" şi "schizofrenie" este infantil şi imoral. În cel mai "bun" caz, face parte dintr-o binecunoscută strategie de război ideologic, numită "demonizarea adversarului". Şi mai interesant este că aceste "personalităţi" au ele însele preaevidente tare psihologice, bazîndu-şi reputaţia nu pe studiul profund al Scripturii sau pe strălucirea intuiţiilor teologice, ci pe histrionisme de doi bani şi excentricităţi care fac uşor să vorbească gura tîrgului. Iar în cel puţin un caz, acelaşi om care avertizează împotriva pericolelor psihologiei predă la Cernica tehnici de manipulare în masă.

În fine, penibile pentru că aceşti pastori, prea "spirituali" pentru a se lăsa educaţi de ce e bun în psihologia modernă, ratează chiar menirea lor duhovnicească. Nu poţi vorbi despre naştere din nou fără să tratezi subiectul vindecării emoţionale. Şi nu poţi asista asemenea renaşteri spirituale decît fiind tu însuţi un om întreg la inimă şi minte. Evanghelia Împărăţiei nu are sens în afara discipolatului pe care îl propune Marele Maestru. Iar acest discipolat presupune vindecarea deplină a sufletelor. A sări să faci o victimă de abuz sexual dementă doar pentru că abuzatorul este arhicunoscut (eventual faţă bisericească) este o ruşine. Iar venind din partea unui pastor, un gest descalificant.

Precizări

Celor care v-au plăcut ultimele două postări apărute în secţiunea "De la cititori" (ma refer la Nevoia de ferestre şi Itinerariul devenirii), vă pot spune că ele vin amîndouă de sub aceeaşi pană. Mă rog, din aceeaşi tastatură. Că Itinerariul promite să fie o serie. Şi că subscriu cu totul la ideile pe care le conţin.

Mai mulţi dintre cei care citesc acest blog şi mă cunosc întrucîtva au ţinut să mă consoleze, detectînd în textele mele de aici o notă de amărăciune. Ţin să îi asigur şi pe această cale că sînt de fapt un om cu zîmbetul pe buze. Nu aş fi început să ţin acest blog dacă era vorba despre o situaţie strict personală (apropo, sînt trei luni de cînd comitetul bisericii din care fac parte mi-a acordat dreptul de recăsătorire, reconfirmîndu-l şi la intervenţia abuzivă a conferinţei şi uniunii, iar o decizie concurentă nu există, nici nu poate exista). Însă faptul că pastorul meu a avut de suferit pentru că a făcut tocmai ce trebuia să facă mi s-a părut scandalos şi nu m-a putut lăsa fără reacţie. Altă frustrare decît aceea că, din momentul divorţului şi pînă la ultimele aberaţii administrative, liderii implicaţi nu au făcut decît să acumuleze abuz peste abuz nu am. Îmi iubesc biserica în ciuda imperfecţiunilor unor oameni.

Prin urmare, acest blog nu se vrea nici un instrument de presiune, nici o răfuială personală, nici o vitrină de neîmpliniri. Aşa cum am spus de la început, vreau doar să răspund unei provocări pe care am lansat-o eu însumi - aceea de a fi exigenţi cu pastorii noştri, încurajînd astfel şi un sănătos spirit critic printre laici, şi un mai înalt sentiment de responsabilitate printre clerici. Tocmai de aceea am vorbit aici şi despre alte subiecte decît cele care mi-au dat ideea blogului, deschizîndu-l chiar şi contribuţiilor altora.

Încă ceva. Fericirea mea nu depinde nicicum de faptul că am sau nu "drept de recăsătorire".

Itinerariul devenirii I - Chemarea

Merge flăcăul la Ierusalim cu bocceaua să vază dacă Marele Preot îl ia sub oblăduire, ca ucenic. Marele Preot iese în prag şi analizează candidatul:

- Română ştii?

- Ştiu, Măria Ta. De mic m-a învăţat mama să buchisesc şi, după ce veneam de la sapă, citeam pe rupte Scriptura.

- Aşa, bine, fiule. Asta înseamnă că ştii Scriptura. Ia să vedem, ordinea cărţilor Scripturii o ştii?

- Ştiu, Mărite. Iaca: Geneza, Exodul, Leviticul,... şi Apocalipsa.

- În lumea asta se cere să ştii şi limbi străine. Tu, fiule, ştii?

- Oh, preamărite, în timpul meu petrecut în natură am învăţat să disting cântecul păsărilor şi lătratul căţelului, mieunatul pisicii şi cântatul cocoşului. Pot spune aproape fără excepţie ce stare vor să transmită. Şi apoi, am deprins şi graiul altor ţări. Mărite, ih şpic ingliş.

- Un suflet apropiat de creaţia Domnului şi interesat de învăţătură.

Marele Preot priveşte la sub-marii preoţi şi dă din cap admirativ. Are stofă băiatul.

- Ia să vedem, de ce vrei tu să devii păstorul sufletelor?

Feciorul stă să gândească, iar Marele Preot îşi zice: „Înţelept băiat, nu deschide gura înainte să gândească!” Iar feciorul îşi zice: „Dacă i-aş zice că mama a vândut pământul şi că nu mai am rost la dat cu sapa şi că niscaiva pâine şi peşte nu mi-ar strica nici mie, nu cred că va fi impresionat.” Plecând mai jos capul şi gârbovind spinarea, pe ton umil, cu pălăria în mână, aspirantul răspunde:

- De când mă ştiu, părinte, predicam la Şcoala de Sabat copii şi instructoarea zicea că am har. Ş-apăi mă gândii că Domnul are nevoie de oameni în lucrare, în via Sa, şi iacă-mă-s.

- Bine, bine. O ultimă întrebare: cum ţi se par cei care vin la Ierusalim să înveţe cum să slujească pe lângă Templu şi apoi se dedau obiceiurilor păgâne de a vinde boi pentru ca să-şi plătească şederea?

- Oh, asta e simplu, Mărite. Sunt de condamnat. Cum adică să munceşti pentru a-ţi câştiga taxele de şedere în curtea Templului? Apăi nu zice Domnul că pâinea şi apa nu vor lipsi? N-a dat el credincioşilor braţe să muncească pentru a susţine pe cei care se roagă pentru sufletele lor? Mărite, afară sunt de dat şi fără recomandare ăi cari fac astfel de faptă. Domnul ne-a dat unora să ne îndeletnicim cu studiul şi altora munca. A face altfel e păcat.

Marele-şi priveşte colegii şi îşi zice: „Umil băiatu, nu ştie multe, da’ e viclean sau naiv, nu contează. D-al nostru.”

- Bine, băiete. Suntem mulţumiţi de tine. Poţi să-ţi duci bocceaua în catul de jos. O să primeşti de mâncare niscaiva soia cu pâine de soia, un pat în care să-ţi pleci capul pentru odihnă şi nişte sectoare, că Domnul spune să ne folosim toţi talanţii.

- Oh, prea-slăvite, mulţumesc, mulţumesc!

Şi-aşa intră la Fabrica de popi pe bandă încă un candidat ideal.

Nu am nimic împotriva pastorilor de origine umilă. Povestirea de mai sus, culeasă din folclorul religios general, nu doar adventist, are o cu totul altă miză. Din păcate, prea adesea umilinţa nu este o virtute, ci doar lipsă de fond. Dacă taci şi-ţi faci sectorul nu înseamnă neapărat că eşti de caracter. Dacă pleci capul să nu-l taie sabia, nu e neapărat semn de virtute. Uneori capul trebuie să stea sus, şi asta nu e neapărat mândrie. Poate că Dumnezeu ridică slujitori şi din pietre. Dar sunt la fel de convinsă că unii rămân pur şi simplu... bolovani.

Ca la noi la nimeni

În ultima vreme am făcut un mic studiu aleatoriu cu privire la practicile adventiste mondiale în cazul acordării dreptului de recăsătorire. Am trimis email-uri la mai multe uniuni din Europa şi din lume, primind fără excepţie răspunsul normal - biserica locală (comitetul şi pastorul) este singura cu drept de decizie. Se disting însă două lucruri interesante:

În primul rînd, abordarea unui pastor occidental (secretar al Asociaţiei pastorale la nivel de uniune) potrivit căreia "dreptul de recăsătorire" este garantat de stat, biserica locală neputînd face altceva decît să refuze oficierea ceremoniei religioase. Tot el pune disciplinarea membrilor care se (re)căsătoresc fără acordul bisericii (situaţie care apare doar în comunităţile de imigranţi) pe seama unor "obiceiuri autoritare". Pînă aici, nimic surprinzător.

În al doilea rînd, răspunsul extrem de onest al unui preşedinte de uniune african, care spune direct că, în practica locului, orice persoană divorţată are drept de recăsătorire. Tot el recunoaşte că, în pofida pasajelor relevante din Noul Testament, oamenii divorţează pentru multe motive, iar biserica nu are prea multe de făcut. Remarcabil este că, împotriva opiniei comune că biserica lumii a treia este mai consevatoare, cel puţin în această privinţă (poate din cauza instabilităţii maritale cu rădăcini sociale şi culturale) ea pare mai liberală decît "prealiberalul" occident.

Nevoia de ferestre

Nu sîntem în Evul Întunecat, în epoca tăcerii. Umblă zvonul că trăim într-o ţară democrată şi facem parte dintr-o biserică deschizătoare de drumuri în atîtea privinţe. Avem însă o mentalitate greşită despre ce pot şi ce nu pot "digera şi asimila" mieluşeii turmei. Am întîlnit în biserica mea tineri speriaţi de invitaţia de a gîndi singuri într-o anumită privinţă. Dacă nu găsesc citatul cu răspuns clar la întrebare, sunt pierduţi. Şi se duc la mama sau la tata, sau la duhovnic şi ce li se spune e luat drept normă de viaţă. Aceasta este o categorie tristă... Pentru că aşa arată tinerii îmbătrâniţi ai bisericii, cei care suferă deja de reumatism şi de cataractă.

O a doua categorie sînt cei care rămîn din copilărie cu prostul obicei de a pune întrebări. Tinerii au nevoie să deschidă ochii şi să li se răspundă, nu să fie trimişi la somn şi la uitare, că rezolvă "părinţii spirituali" tot. Doriţi o generaţie imatură şi credulă de credincioşi? Tinerii îşi vor pune în mod natural întrebări şi, dacă reacţia este "linişte!", îi veţi pierde de prieteni. Şi, după cum copiii au un al n(enumărate)-lea simţ cînd nu li se spune adevărul sau cînd adulţii nu sunt de încredere, tinerii aceştia rămîn cu sechele în viaţa de adult. Nu cred orice li se spune, cel puţin nu pentru că "aşa zice cutare..." Şi nu le poţi da în cap cu citatul (scos din context), că îţi vin cu argumente la care te pomeneşti că nu ai răspuns.

Tinerii părăsesc biserica nu atît datorită dezamăgirii cu privire la X şi Y, ci pentru că “le miroase” ipocrizia care, îmi pare rău să o spun, creşte exponenţial cu tăcerea (şi, pfui, dacă tot vorbim de simţuri ascuţite, să vezi ce nas educat mai au...). Tinerii pleacă din biserică tocmai cînd sînt dezamăgiţi, dar liderii lor în loc să spună "da, aici s-a greşit, recunoaştem" (am greşit este, bineînţeles, mult mai greu de spus, pentru asta fiind nevoie de cineva care să-şi asume ‘boroboaţa’, pe cînd noi avem o aplecare cocîrjată pentru ‘colectivizare’, moştenire din perioada nu spui care...), spun "ia vedeţi-vă de treabă şi decupaţi îngeraşi la măsuţă". Toţi membrii înţeleg că a greşi e omeneşte, iar pastorii sînt oameni(!?). Dacă membrii de rînd dau dovadă de înţelegere şi clemenţă faţă de liderii lor (nescuzîndu-le în acelaşi timp comportamentul), ar fi chiar atît de absurd să ne aşteptăm ca aceştia să-şi recunoască greşelile?

Dacă de ceva au nevoie tinerii, apăi au nevoie de transparenţa celor la care trebuie să privească în sus, dacă este să aibă încredere în ei. În rest, credinţa se datorează în primul rînd lui Dumnezeu, şi dacă un membru pune la îndoială deciziile bisericii, vă rog sa nu consideraţi că a apostaziat. La urma urmelor, biserica nu este un scop în sine, iar conducerea ei cu atît mai puţin. Biserica şi liderii ei sunt doar mijloace pentru împlinirea unei misiuni. Misiune pentru împlinirea căreia dacă este nevoie de tineri (şi experienţa şi bunul simţ spun într-un glas : "Este nevoie!"), biserica ar face bine să le respecte individualitatea, creativitatea, deschiderea, inteligenţa şi nevoia de adevăr, oricît de dureros ar fi el.

Aşadar, părinţi, tinerii voştri au nevoie de ferestre. Dar de unele care să mai fie şi curăţite din cînd în cînd, măcar dacă se sesizează cineva şi scrie pe ele : "Spală-mă!" Şi, cu timpul, vom îndrăzni să le şi deschidem. Numai aşa intră Soarele în Casă, se face lumină prin cotloane, mor microbii, fug păianjenii de frică şi începe sănătatea... spirituală. Să fie lumină!

Necazuri în paradis

Am aflat abia recent de la un bun prieten de scandalul Pitcairn din 2004. Pentru cei care vor mai multe detalii, articolul de acum un an din Vanity Fair care a dat titlul acestui post este mai mult decît edificator. Cei care nu au răbdare să citească cele 10 pagini din Vanity Fair s-ar putea mulţumi cu cele două din The New York Times, scrise chiar în octombrie 2004.

Povestea acestei culturi izolate care a tolerat pedofilia şi incestul este un eventual răspuns la întrebările de genul "cum este posibil ca un adventist să facă aşa ceva?" Pentru cei care nu citesc engleza, spun doar că una dintre victime relatează cum, la 11 ani, a fost violată într-o sîmbătă, după Şcoala de Sabat, de către un coreligionar* de doar 13. Şi cum, ceva mai tîrziu, după un nou viol, a fost bătută de tatăl ei pentru că întîrziase la biserică.

* Trebuie că niciunul dintre minori nu era membru adventist. Dar, în timp ce este adevărat că la ora actuală doar vreo 10 din cei aproape 50 de locuitori formează o grupă adventistă, ei sînt singura biserică de pe insulă, iar sîmbăta este ziua de odihnă "oficială".

Înţelepciunea docilităţii şi cuantificarea spiritualităţii

"Omul spiritual... poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni." (1 Corinteni 2:15)

Cunoaşteţi şi voi persoane care iau, de cele mai multe ori fără să ştie, cuvintele de mai sus într-un sens aberant. Apropo, Cornilescu scrie "duhovnicesc", care nu este decît sinonimul perfect de provenienţă slavonă al lui "spiritual". Iar Pavel este utilizatorul aproape exclusiv al termenului în Noul Testament (doar Petru mai are două ocurenţe). Revenind - persoane care, presupunînd că propria spiritualitate e de domeniul evidenţei, îşi permit să măsoare gradul de "zdrobire pe stîncă" a altora. După mine, sînt oameni trişti, care nu se pot simţi bine decît în vicioasa companie a celor pe care i-au îndoctrinat cu ideea că o bună imagine de sine (chiar şi împlinită în frumuseţea Mîntuitorului, nu în merite şi calităţi personale) este totuna cu aroganţa. Oameni care domnesc peste cohorte de admiratori năuci şi zelatori decerebraţi.

Bunicul meu îmi povestea acum ani că unul dintre cele mai importante examene pe care le-a dat în seminar - la Stupini, prin 1950 - a fost să mute, la solicitarea unui profesor, o grămadă de moloz dintr-un loc într-altul şi înapoi. Mă tem că mentalitatea asta care face din obedienţa necondiţionată calificare suficientă pentru pastoraţie nu a dispărut cu totul. La fel, se uită adesea că Isus nu are vreo fericire pentru săracii cu duhul. Şi că semnele de recunoaştere ale unei autentice spiritualităţi sînt darurile Duhului, nu falsa umilinţă şi sfînta ignoranţă.

Noutăţi

Semnalam mai sus, în Un pic de satiră, o anumită situaţie emblematică. Iată că textele de pe acest blog nu rămîn fără efect. Mai nou, toate departamentele uniunii au pagini de prezentare în regulă. E un vădit progres, nu? :)

Iată cu ce se ocupă unul dintre ele (sublinierile îmi aparţin): "Asociaţia Pastorală işi propune... să îi ajute pe pastori în dezvoltarea personală, consiliere şi sfătuire, îi conduce la o relaţie vie cu Dumnezeu şi la un simţământ mai puternic al valorii de sine, le întăreşte autoritatea în teritoriu şi credinţa în vremuri de conflict şi dispute doctrinale. Facilitează câştigarea de suflete, hrănirea şi instruirea lor. Promovează în randul pastorilor proiecte şi metode care ajută la vestirea adevărului mântuitor..." Tare bine ar fi dacă s-ar şi ţine cont de această declaraţie de misiune.

Nesăbuinţă

Am făcut imprudenţa să-mi urmez un gînd fulgurant. Şi anume să caut rădăcinile biblice ale mai sus pomenitului vocativ. Iată rezultatele micului meu studiu.

Matei îl foloseşte de trei ori (termenul grecesc este din familia lexicala a Eteriei). De fiecare dată, sub mască sau în persoană, Isus este cel care îl rosteşte. Mai întîi (20:13-14) ca neobişnuit gospodar: "Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă." A doua oară (22:12-13) ca împărat chiţibuşar: "Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?... Luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară!" A treia oară (26:50), fatidic, poate ironic, unuia dintre ucenici: "Prietene, ce ai venit să faci fă!" În niciuna dintre ocurenţe vocativul acesta nu prevesteşte nimic bun. Pe buzele lui Isus, el sună trist, ba chiar sinistru.

Tabloul este îndulcit de umanul doctor Luca (el foloseşte un sinonim, de găsit în familia lexicală a celuilalt cuvînt din numele complet al Eteriei). Luca 11:5 (şi contextul) ne învaţă că trebuie să fim îngăduitori şi serviabili chiar şi cu cei care ne spun "prietene". Iar 14:10 ne sugerează să ne simţim onoraţi atunci cînd, printr-un "prietene", sîntem poftiţi în capul mesei. Şi asta chiar dacă cel care face poftirea nu suportă un imn studenţesc intitulat "Prietene, mută-te mai sus" ;)

Repriză

Unul dintre cele mai bune (şi încă actuale) articole publicate în mediu adventist pe subiectul divorţului şi recăsătoririi este cel al lui Bruce Manners - "The Divorce and Remarriage Challenge", Adventist Review, 22 august 2002. Autorul este actualmente pastor senior al bisericii din campusul colegiului Avondale, Australia. Textul este practic o prezentare a noului capitol despre căsătorie, divorţ şi recăsătorire din Manualul bisericii, adoptat în sesiunea Conferinţei Generale din 2000. Pentru că nu ştiu să existe o versiune românească, traduc aici un fragment:

"Este o adevărată tragedie că, în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, reacţia noastră instituţională faţă de divorţ şi recăsătorire a fost arareori recuperatoare: în cel mai rău caz, nu am reuşit să-i păstrăm lîngă noi pe cei care se confruntă cu astfel de crize. Statisticile australiene arată că, dintre adventiştii care trec printr-un divorţ, la trei ani după pronunţarea lui doar 50% mai frecventează biserica. Prea adesea, strădaniile de a rămîne la înţelegerea noastră cu privire la învăţătura Bibliei au produs consternare, condamnare şi respingere, uneori doar în încercarea de a păstra "curat" numele bisericii. Pe de altă parte, şi atunci cînd am intenţionat să acţionăm vindecător, n-am reuşit decît să fim spectatori tăcuţi, încurcaţi.

Loialitatea faţă de învăţătura Bibliei nu trebuie să excludă efortul de recuperare. Acestea două nu sînt contrarii. Dimpotrivă, un mai mare accent asupra adevărului biblic ne-ar face să dăm importanţă recuperării - cele două merg mînă în mînă."

Autorul trece în revistă istoria prevederilor şi a atitudinilor adventiste la subiect. Remarcă, printre altele, ambiguitatea morală a condamnării automate a părţii care se recăsătoreşte mai întîi - în cazurile în care divorţul nu a relevat motive pentru disciplină bisericească. De asemenea, discută avantajele şi dezavantajele noilor formulări, considerînd binevenită recomandarea de a insista asupra misiunii pentru familie în cadrul bisericii locale, inclusiv prin programe destinate cuplurilor destrămate. Pe de altă parte, consideră modificările de ordin practic mai curînd "cosmetice".

Pentru cei care încă mai cred că este atributul comitetului uniunii să decidă asupra dreptului de recăsătorire, sînt interesante cîteva formulări: "many a pastor and church board has agonized over complicated scenarios..." (mulţi pastori şi multe comitete locale s-au confruntat cu situaţii complicate), "few pastors and church boards were willing to make judgments on the limited... information from the individuals involved" (puţini pastori şi puţine comitete locale au acceptat să ia decizii pe baza informaţiilor limitate oferite de cei în cauză); noul capitol din Manual "offers little assistance to congregations..." (dă prea puţin ajutor bisericilor locale), iar "the congregation's emphasis will likely remain..." (preocuparea bisericii locale va rămîne...).

Un pic de satiră

Ştiaţi că, dintre cele 13 (treisprezece) departamente ale Uniunii Române listate pe site-ul acesteia, doar 4 (patru) au şi un text de prezentare? Acestea sînt: Comunicare, Misiunea femeii, Relaţii oficiale şi libertate religioasă, Tineret. Din restul de 9 (nouă), 7 (şapte) - o semnificativă majoritate - se prezintă cu un promiţător "în curînd". Se investighează încă scopurile existenţei lor. Ultimele 2 (două) se scaldă însă într-o limpede babilonie, avînd ca text de prezentare genericul Lorem ipsum - o adaptare "nonsensică" după un fragment ciceronic folosită ca umplutură în web design. Poate nu este deloc întîmplător - mai ales în contextul de faţă - că departamentele cu pricina sînt Misiunea pentru copii şi Asociaţa pastorală.

Cîteva explicaţii

În logică, argumentele ad hominem ("cine te crezi?") şi ad baculum ("termină cu postările, că de nu...") sînt socotite fără valoare. Public aici sub pseudonim tocmai pentru a nu uza eu însumi de un argument falacios. Îi încurajez pe cei care comentează, chiar şi în favoarea mea, să nu atace decît subiectele propriu-zise.

Dacă vă întrebaţi "cum este posibil să se acumuleze abuz peste abuz", vă mărturisesc că nici eu nu văd decît două explicaţii (care nu se exclud reciproc): a) incompetenţă sistemică; b) existenţa unui manipulator de excepţie.

Laudatio

De cînd am început să scriu acest blog, au fost mai multe voci care, cu varii intenţii, mi-au sugerat să "mai zic şi de bine". Iată că fac exact acest lucru, invitîndu-vă să citiţi articolul acesta al controversatului Cristian Bădiliţă. Mulţumesc profesorului Florin Lăiu pentru că mi-a atras atenţia asupra lui.

Să rîdem şi mai bine

Pentru că unii nu reuşesc sau nu se obosesc să intre pe site-urile indicate, o să postez aici primele două paragrafe din art. 268 al Codului muncii. Veţi descoperi astfel motive suplimentare pentru care decizia uniunii despre care am făcut vorbire este... pe din afară.

(1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

În primul rînd, uniunea a luat decizia cu pricina la o săptămînă după termenul stabilit de lege. A, să mai amintesc că uniunea NU este angajatorul? Hotărîrea nu conţine nici descrierea faptei, nici prevederile în baza căreia a fost luată, nici motivele înlăturării apărării, nici vreun temei de drept, nici termenul de contestare, nici instanţa competentă. Nulă, nu? Şi încă absolut nulă :)

Escatologia copiilor

S-a întors fiica unei colege de la şcoală. „Şcoala bisericii”, fireşte… Şi a plâns toată seara!

Colega asta nu e de nici un fel. Părinţii sunt români obişnuiţi care, după evenimentele din 1989, au intrat în turmă şi au devenit ortodocşi. Uneori, nici la Paşti, nici la Crăciun…

Iar ea, din nu ştiu ce motiv a ales şcoala confesională. Şi nu o judec.

Dar, după cum spuneam, i s-a întors aseară fiica (7 ani şi un pic) de la şcoală. Au avut ora de Religie şi profesorul-capelanul-pastor le-a spus copiilor că vor muri. Sau cel puţin aşa susţine fetişcana…

Şi-au mai aflat copiii, tot cu ocazia asta, că (la un moment dat) vor învia toţi cei buni. Şi că vor urma o mie de a ani în care diavolul va domni pe pământ. Că apoi vor învia cei rai şi că va fi un război. Că la urmă cei buni vor învinge şi vor fi schimbaţi şi vor merge toţi în cer la Domnul… Şi că Domnul va schimba tot, că vom deveni alţi oameni: sfinţi, frumoşi sănătoşi. Şi că vom fi schimbaţi definitiv şi că vom deveni ca îngerii…

Într-un târziu, Adriana a reuşit să-şi potolească fiica şi, printre icnete şi suspine, aceasta a îngăimat: „Mami, eu nu vreau mor. Şi nu vreau nici eu, nici tu, nici tati să deveniţi îngeri. Eu vă iubesc şi vreau să fiu cu voi mereu, nu să nu vă mai pot recunoaşte în Ceruri…”

Copiii lui Dumnezeu

Cred că era primăvara lui 2004. Într-una dintre grădiniţele „bisericii”, pe la ora mesei de prânz.

Copiii erau aşezaţi pe scăunele, în aşteptarea bucatelor, în jurul mesei. La una dintre ele o puştoaică de circa 5 ani, dintr-o familie de ortodocşi nepracticanţi (M), alta de vreo 3 şi jumătate cu părinţii membri ai mişcării adventiste de reformă (R), un puşti de vreo 3, cu părinţi adventişti (A). Şi încă o puştoaică de tip „argint viu” (S), a nu ştiu câta generaţie de adventişti… (Aşa, deşi nu au importanţă, aş putea să mai adaug câteva elemente picante: fiică de pastor, cu un unchi pastor şi un bunic prezbiter, cu un alt unchi diriginte de tineret şi cu alt bunic diacon.)

Dar să nu ne pierdem în amănunte… Erau toţi patru la masă iar S grăieşte către A: „Ştii, noi cu M nu ne jucăm! Ea nu-l iubeşte pe Dumnezeu, poartă cercei, mănâncă porc şi în Sabat stă şi se uită la televizor”. A către S: „Dar cu R?” „Aaaa, cu R mai merge că ea ştie cântece despre Domnu’ Isus şi e încă prea mică…”

De la cititori

Am cîţiva prieteni care se simt şi ei "adventişti de România". Dat fiind că mi-am exprimat de la bun început dispoziţia de a accepta ajutor în alcătuirea acestui index teratologic al adventismului românesc, voi găzdui de acum încolo, cu eticheta "de la cititori", contribuţii, semnate sau nu, scrise de alţii. Socotesc superbe textele care deschid această serie.

De rîsu' lumii

Eu rîd şi acum. Vă invit şi pe voi să vă distraţi împreună cu mine.

După ce, acum cîteva săptămîni, într-o şedinţă de comitet al conferinţei Transilvania de Sud, un pastor a fost "retrogradat" la funcţia de lucrător biblic - am dat mai sus detalii cu privire la absurditatea şi ilegalitatea acestei dispoziţii, cît şi cu privire la prezenţa nestatutară a unui director de departament de la uniune în acest comitet - i se dă astăzi pastorului respectiv, pentru prima dată, o decizie scrisă. Surpriză. Nimic despre retrogradare. E vorba doar de "retragerea acreditării". Dar nu de către comitetul conferinţei, cum ar fi fost statutar (vezi art. 49, lit. h din Statut), ci de către comitetul uniunii. Care comitet al uniunii nu are printre atribuţiuni retragerea acreditării unui pastor angajat al unei conferinţe (a se vedea art. 66 din acelaşi statut). V-a plăcut? Nu e totul.

GC Working Policy ("codul canonic" al Conferinţei Generale) listează 5 motive pentru retragerea acreditării unui pastor: 1) păcat sexual; 2) apostazie; 3) disidenţă; 4) delapidare sau furt; 5) alte probleme etice care afectează integritatea slujirii. Cum motivează comitetul Uniunii Române? Invocînd "depăşirea atribuţiilor pastorale". Asta chiar în condiţiile în care pastorul in cauză nu a luat la cunoştinţă niciodată în cursul mandatului său fişa de post, deci atribuţiile în baza căruia este disciplinat, atribuţii care rămîn de altfel nespecificate. Evident, comitetul uniunii nu citează nicio bază legală sau de drept bisericesc pentru decizie - fapt ce contravine şi legislaţiei, şi bunului simţ. Să mai amintesc că, pentru o aceeaşi abatere, nu se poate lua decît o singură măsură disciplinară? În acest caz au fost luate deja nu mai puţin de 3 (trei)!

Deh, cum mai îndrăznesc eu să pretind ca aceiaşi oameni să trateze probleme serioase ca abuzul sexual, cînd îşi dovedesc cu prisosinţă incompetenţa şi înclinaţiile abuzive pe chestiuni ceva mai simple?

Revival fără mîngîiere

Am auzit de mai multă vreme de venirea în România, la mijlocul lunii februarie, a soţilor Nelson (Steve şi Samantha) - amîndoi consilieri şi terapeuţi, conducători ai The Hope of Survivors. Şi de lansarea, cu această ocazie, a cărţii Puterea de a mângâia a Samanthei. Din anunţul iniţial am reţinut că urmau să se organizeze seminarii în două biserici, una din capitală, alta din provincie, cu privire, printre altele, la recuperarea victimelor abuzului sexual, în mod special a celor abuzate de feţe bisericeşti (vezi calendarul celor doi). Aud mai nou însă că anumiţi pastori, printre care chiar un fost director al departamentului familie de la uniune, nu agreează prezentările pe această temă. Şi că soţii Nelson nu vor vorbi decît despre "redeşteptare". Trăim în România, nu? Nu trebuie să mă mir că, tocmai în toiul unui scandal de abuz sexual şi după ce uniunea a reacţionat printr-un comunicat în care încuraja educaţia membrilor pe acest subiect, evităm confruntarea cu dureroasa realitate. Să nu fiu mîndru că sînt adventist de România?

Pentru pastorii Conferinţei Transilvania Sud şi nu numai

A ajuns şi la mine, prin bunăvoinţa unui prieten, Regulamentul Intern pe care uniunea îl propune angajaţilor conferinţei cu sediul la Tg. Mureş. Vreau să atrag pe această cale atenţia celor care se presupune că trebuie să-l semneze: cel puţin din cauza prevederilor de la articolul 24, regulamentul, în forma lui actuală, este ilegal. Angajatorul nu poate modifica art. 264 din Codul muncii decît în condiţiile aceluiaşi articol - prin lege specială care să aprobe un statut profesional distinct. Or, în condiţiile în care nu există în România un statut special al pastorilor adventişti, sancţiunile disciplinare ce trebuie să apară în regulamentul intern nu pot fi altele decît cele din Codul muncii.

Astfel, lucru la mintea cocoşului, "mustrarea" (art. 24 lit. 1 din RI) - se subînţelege verbală - NU este sancţiune disciplinară. Retrogradarea din funcţie NU se dispune decît "pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile", precizare ce apare în Codul muncii, dar nu şi la lit. d din Regulament. În fine, lit. g ("ridicarea hirotonirii") NU este, în condiţiile expuse mai sus, o adiţie legală, deşi este justificabilă din punct de vedere eclesial.

Pentru clarificări, puteţi consulta lucrarea Tratat de dreptul muncii a profesorului Ţiclea, pagina 790, de exemplu, unde se precizează că, dacă nu există un statut profesional special, aprobat prin lege, angajatorul nu are nici dreptul de a aplica, nici dreptul de a înscrie în regulamentul intern alte sancţiuni disciplinare decît cele prevăzute în Codul muncii.

Prin urmare, dacă aş fi angajat al conferinţei amintite, le-aş sugera şefilor mei să-şi facă mai serios temele. Şi să consulte, potrivit legii, şi reprezentanţi ai salariaţilor înainte de întocmirea RI. Şi, evident, nu aş semna forma lui actuală.

Prietenului meu Florin

Florin Liga a facut public zilele trecute un mic eseu pe marginea dezbaterilor din ultima vreme asupra cazurilor de abuz sexual din biserică. Trebuie să spun de la început că nu sînt de acord cu abordarea lui. Că Florin este pastor. Şi că are chiar printre prietenii lui din diaspora americană o victimă de abuz sexual. Vreau să cred că dacă ar auzi-o povestindu-şi experienţa n-ar mai scrie un asemenea text.

Faptul că un abuz perpetuat de-a lungul mai multor decenii la umbra incompetenţei şi/sau a dezinteresului (ceea ce din punct de vedere moral se cheamă complicitate) unor lideri iese în sfîrşit la lumină nu are nimic de a face cu postmodernismul şi păcatele lui. E de-a dreptul jignitoare sugestia că aceste dezvăluiri contribuie la "stresul" pe care îl suportă sfinţii. Sau aceea potrivit căreia orice discuţie pe marginea acestor abuzuri survine doar din lipsă de "filtre morale". Biserica NU este o "adunătură de manipulatori şi imbecili". Dar manipulatori există, mai ales în poziţii de conducere. E celebru un anumit personaj care a transformat vocativul "prietene!" într-o înjurătură.

De ce oare se presupune că orice "dezgolire a trecutului dureros" se face cu ură şi constituie un "abuz informatic, care nu este mai inocent decît cel sexual"? Nu mi se pare deloc sănătos consumul de misery lit. Dar sîntem departe de a fi fost infestaţi cu aşa ceva. Se deplînge "tabloidizarea" cazurilor, dar mă tem că sîntem abia în faza în care învăţăm să rostim adevărul. Or, nu e în asta nimic pornografic. Eu unul nu sînt deloc curios de detaliile intime din poveştile de abuz. Şi - surpriză - am opţiunea să nu le citesc. Iar a pune devoratorii de istorii sordide pe aceeaşi treaptă cu violatorii este cel puţin o exagerare penibilă.

Nimeni nu protestează împotriva evidenţei că există dezaxaţi în biserică. Revoltător este însă că victimele nu au fost luate pînă mai ieri în serios. Şi că abuzurile puteau fi stopate cu mulţi ani în urmă.

Nu pricep de unde şi pînă unde s-a ajuns la ideea că toţi pastorii ar fi suspectaţi de pedofilie. Sau de incompetenţă. N-am citit încă niciun text în care biserica să fie terfelită in corpore pentru faptele unuia singur. Aşa că, în acest punct, argumentaţia lui Florin e construită împotriva unui duşman imaginar.

De asemenea, nu trebuie să te socoteşti drept în toate privinţele pentru ca să denunţi un criminal la poliţie. "Tabără (sic!) de concentrare"? Să fim serioşi. Oare exagerarea nu e păcat? A defăima înseamnă a acuza pe nedrept. Ceea ce nu e cazul. Iar justiţiar este cel care ia dreptatea pe cont propriu. Încă nu am auzit să fi pronunţat cineva sentinţe, darămite să le fi şi executat.

Florin se salvează pe jumătate operînd necesara distincţie între critică şi criticism. Dar are din nou o problemă de dicţionar. Criticismul este critica făcută cu orice preţ, inclusiv al adevărului. Este exagerarea răului, ba chiar inventarea lui în scopuri interesate. Din nou, nu e cazul. A ascunde răul - patent, corupător, strigător la cer - sub covor este inconştienţă distructivă. Şi, păstrînd imaginea lui Florin, uneori haznaua ajunge în piaţă pentru că, înfundată, canalizarea dă pe din afară.

"Anchetă poliţienească"? "Interogatorii"? "Prezumţia de vinovăţie"? A se slăbi. Mila nu trebuie confundată cu achitarea unui criminal. Pedepsirea criminalului este începutul milei pentru victimele lui.

Pe final, Florin ne spune pe şleau care e marea lui temere, şi anume "îngroparea bisericii". Aici este, cred eu, eroarea lui fundamentală. Pentru că adevărul, chiar şi dureros, nu poate îngropa biserica. Prin faptul că se admite vinovăţie şi se asumă responsabilităţi abia ar începe dezgroparea şi reînsufleţirea ei. Pentru că o biserică ce tolerează abuz nu este decît un leş dezagreabil. Isus a numit biserica vremii lui "peşteră de tîlhari", şi pe liderii ei "morminte văruite". Ce-ar fi să-i urmăm exemplul întru totul?

Imaginea Lui

Mi-a atras cineva atenţia asupra unei postări de pe forum.tin.ro. Între timp am obţinut permisiunea autorului să citez un fragment relevant şi pentru acest blog. Iată-l:

Adesea, de dragul "bisericii", tăcem şi înghiţim şi ne iau frisoanele la gândul că se spune ceva rău despre ea. "Imaginea bisericii" a ajuns atât de îngrijită şi se ţine atât la a fi curăţită de pânze de păianjen încât mi se face uneori rău. Nu ar trebui să existe "imaginea bisericii". Biserica are menirea de a reflecta chipul lui Christos. Şi, atâta vreme cât eşuează în sarcina asta, adevărul trebuie spus. Iisus a venit şi a denunţat conducerea bisericii din vremea Lui. Şi Îl privim admirativ, ca pe un reformator. Dar pe cei care îndrăznesc să denunţe un abuz îi privim ca fiind denigratori. Pentru că nu avem o relaţie personală cu Christos. Dacă am avea, ne-am îngrijora de ceea ce transmitem lumii despre El, nu despre o "instituţie". Instituţia poate greşi. Şi Spiritul în care Cel pe care ne lăudăm că-L slujim a lucrat a fost tocmai acela de a condamna făţărnicia şi păcatul. De ce ne temem să facem acelaşi lucru? Nu, nu zice nimeni să dăm cu pietre. Dar nici să fim muţi ca peştii în chestiuni împotriva cărora "păgânii" se luptă, şi pe bună dreptate.

Contextul este cel al recentelor dezvăluiri despre abuz sexual în biserică. Observaţia eclesiologică făcută mi se pare cu totul potrivită şi aici.

Neo-moderniştii (sau ce-or fi ei)

Emisiunea cu numărul 121 din seria Oameni şi perspective este în primul rînd un succes pentru realizatorul ei. Mărturisesc că nu am văzut toate ediţiile recente. Însă, chiar şi dacă nu este o premieră, prestaţia lui Marius Stănescu merită aplaudată. Cred că a descoperit un filon preţios pe care începe să-l exploateze cu succes. Nu este puţin lucru să creezi o platformă pentru dezbatere deschisă şi onestă, pentru excelenţă intelectuală şi luciditate. Dacă invitaţii (Edi Constantinescu şi Aurel Ionică) nu fac decît să-şi confirme statura, Marius ne procură o plăcută surpriză.

Dintre reacţiile la emisiune sînt de reţinut cea amuzantă (măcar din cauza expresivităţii literare) a lui grigore după ureche - cronicar deloc neafectat al cronicelor noastre boli - şi cea lirică, aproape tînguitoare a unui student. Dacă primul se cruceşte şi scuipă în sîn preventiv, numa' să nu se repatrieze raţiunea, al doilea imploră famelic aliyah.

Abuzul spiritual

În măsura în care afectează imaginea noastră despre Dumnezeu, orice formă de abuz are o componentă spirituală. Dar există şi forme specifice de abuz spiritual care pot fi întîlnite în cadrul sistemelor religioase. Evident, toate au de a face, în esenţă, cu satisfacerea nelegitimă a unor nevoi care pot fi legitime, cu abuzul de putere.

Iată cîteva caracteristici ale unei biserici abuzive:

• nu permite întrebări sau critici;
• nu are mecanisme funcţionale de responsabilizare a liderilor;
• pune accent disproporţionat pe imagine;
• manipulează, şantajează şi caută să se impună cu orice preţ;
• reclamă loialitate şi izolează social;
• acţionează fără transparenţă;
• răstălmăceşte scriptura pentru a-şi promova interesele;
• susţine că liderul are întotdeauna dreptate;
• duce la pierderea identităţii personale;
• pretinde supremaţia asupra oricărei alte biserici.

Lista poate continua. Veţi găsi aici mult mai multe semnalmente ale abuzului spritual. Atrag atenţia în mod special următoarele:

• criteriul de selectare a liderilor din palierele inferioare este docilitatea;
• incompetenţa teologică a liderilor;
• intruziunea în viaţa privată a membrilor.

O comparaţie cu modelul biblic de viaţă eclesială veţi găsi aici. Despre implicaţiile profunde ale abuzului spiritual şi soluţiile de regăsire a libertăţii - cu o distincţie extem de utilă între doctrină şi mentalitate - vorbeşte acest articol. Iar un site comprehensiv şi elegant, unde puteţi citi de exemplu despre anorexia religioasă (subiect pe care acest studiu este lectură obligatorie), este chiar spiritualabuse.com.

A înnegri negrul

Ştiţi care este una dintre atribuţiile de serviciu ale administratorilor de la uniune? Să citească bloguri. Şi, după cum era de aşteptat, mi se sugerează categoric (frumos contradictio in adjecto) să sistez publicarea acestor comentarii, deoarece ele ar fi "denigratoare". Prietenii mei de la uniune uită că nu poţi denigra spunînd adevărul.

Nu, interesul meu nu este să ponegresc Biserica Adventistă. Nici măcar să acuz în mod direct anumite persoane. Scopul meu este să provoc un dialog deschis (ori cel puţin o meditaţie discretă) pe seama unor probleme reale de care ne lovim cu toţii. Este strigător la cer să auzi oameni cu temere de Dumnezeu spunînd: "da, ai dreptate, sînt de acord că nu toate lucrurile sînt în regulă, dar nu putem decît să respectăm obiceiurile şi cutumele româneşti". Şi eventual: "las' că vin alegerile în cîteva luni..."

Nu, indiferenţa şi lipsa de iniţiativă sînt tarele prin excelenţă ale oricărui sistem. Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să ne complacem în ele. Iar comportamentele cu adevărat denigratoare sînt ale celor care nu dau doi bani nici pe legislaţia românească, nici pe regulamentele bisericii, nici pe "cea mai mare poruncă din lege".

Nu, să nu vă surprindă că orice critică, fie ea şi întemeiată, este etichetată drept defăimare. Vă aduceţi aminte de Ieremia 26:11 şi 38:4? Nu sînt profet. Însă a spune adevărul cînd acesta nu convine a fost întotdeauna păcat capital.

PS Unii dintre voi ştiţi deja: de un tratament similar, ba chiar cu reacţii publice, a avut parte şi reînviesperanţa.com. Pentru ca în cele din urmă uniunea să dea un comunicat oficial în încercarea de a reacţiona corect la problema vizată. Doar procesele în instanţă şi articolele de presă ne urnesc în direcţia cea bună?