Lins pe buze

După ce v-am delectat cu pianul lui Eduard Stan, a venit rîndul lui Fazil Say - poate cel mai cunoscut pianist şi compozitor turc al momentului. Dacă nu recunoaşteţi instrumentul care intervine în prima piesă ("Black Earth"), accesaţi o înregistrare video aici. Pe aceeaşi pagină găsiţi şi alte muzici - de exemplu interpretarea jazzy a lui Fazil Say la Alla turca (de comparat cu mai clasica şi mai cunoscuta variantă a lui Arcadi Volodos). Enjoy!

Dezgust

Vă semnalez unul dintre multele texte excelente scrise zilele acestea despre Adrian Păunescu. Românii, pupători de icoane şi vînători de moaşte, au din cînd în cînd şansa să se confrunte cu adevărul. Ultimul text al lui Păunescu dă seama de toate - prea bine ştiute - scăderile acestuia: neruşinare, deşănţare, grandomanie şi găunoşenie. Pentru comparaţie, recitiţi o poezie scrisă tot pe patul de moarte.

Dacă creştinismul ar fi creştin

Iată un sumar de carte ce poate fi citit ca un manifest.

Dacă biserica ar fi creştină...

1. Isus ar fi mai curînd un model de urmat decît obiect al închinării.

2. Evidenţierea potenţialului uman ar fi mai importantă decît condamnarea disfuncţionalităţilor noastre.

3. Reconcilierea ar fi preţuită mai mult decît împărţirea dreptăţii.

4. Un comportament binevoitor ar conta mai mult decît ortodoxia dogmatică.

5. Încurajarea întrebărilor ar preocupa mai mult decît oferirea de răspunsuri.

6. Cercetarea individuală ar fi mai importantă decît uniformitatea comunitară.

7. Împlinirea nevoilor ar prima în detrimentul conservării instituţionale.

8. Pacea ar conta mai mult decît puterea.

9. I-ar păsa mai mult de dragoste decît de sex.

10. Viaţa de acum ar fi mai importantă decît viaţa de apoi.

Două islamisme

Vă recomand acest text al lui Paul Vîrvea de pe VoxPublica. Abia prin intermediul lui am aflat de interesanta scrisoare a preşedintelui iranian către actualul papă. M-am gîndit la Bacchiocchi.

Despre ispăşire VI

Să ne vedem de drum. Citez din Numeri 5:2-3 (NTR):

Porunceşte-le israeliţilor să-i scoată afară din tabără pe toţi leproşii, pe toţi aceia care au vreo scurgere şi pe oricine este necurat din cauză ca a atins un mort. Să-i scoateţi afară atît pe bărbaţi, cît şi pe femei; să-i scoateţi afară din tabără ca nu cumva să pîngărească tabăra, căci Eu locuiesc în mijlocul lor.

Societatea mozaică (mă gîndesc aici la paradigma textuală a Pentateuhului, nu la diversele ei avatare istorice) era organizată concentric în jurul templului, în jurul prezenţei sfinte a lui Dumnezeu. În funcţie de anumite considerente rituale, omul se putea afla mai aproape sau mai departe de slava divină. Un singur evreu avea acces, o singură dată pe an, la sanctum sanctorum. Doar cîţiva slujeau la altar şi în anticamera palatului zeiesc. Ceva mai mulţi asistau funcţional şi administrativ ritualul sanctuarului şi ordinea civilă pe care acesta o emana. Majoritatea evreilor constituiau "tabăra". Dincolo de limitele ei se aflau "necuraţii". Iar distanţa maximă de preasfinţenia Prezenţei era obţinută în moarte (a criminalului, a hulitorului, a răzvrătitului). Graniţele dintre stadiile apropierii erau extrem de permeabile centrifug (Nadab şi Abihu parcurg subit distanţa de la templu la mormînt; la fel, poate mai spectaculos, Uza), dar slab permeabile centripet. Şi orice apropiere se făcea prin jertfă (orice jertfă este qorban, de la rădăcina qrb - "a (se) apropia"; cf. Numeri 16:5 şi contextul).

Centrul greu abordabil al acestei topologii rituale era prezenţa ucigătoare a divinităţii (Leviticul 10:2; Numeri 11:1; 16:35). Pînă şi marele preot intra în sfînta sfintelor doar cu sînge şi învăluit într-un nor gros de fum - protecţie împotriva slavei inflamabile a Prezenţei. Iar leviţii formau un soi de centură de siguranţă în jurul sanctuarului (Numeri 1:53). Dublul scop al întregii legislaţii mozaice era menţinerea preasfinţeniei templului şi protecţia omului în apropierea lui timidă de Dumnezeu. Mijlocul de realizare a acestui scop era ispăşirea. Cu fiecare eliminare a răului (directă sau prin substituţie), cu fiecare purificare, cu fiecare gest de dreptate, legea era împlinită, sfinţenia era îmblînzită, iar drumul către Prezenţă rămînea, în limitele date, deschis. Un pasaj ca cel din Isaia 6:1-7 ilustrează perfect principiul de funcţionare al sistemului mozaic - templul este sfînt, altarul e curat şi curăţeşte, ispăşirea este eliminare a nelegiuirii.

Toate cele trei categorii de "necuraţi" din pasajul cu care am deschis se puteau reintegra comunităţii doar prin jertfă şi prin respectarea lui 7. Dacă atinseseşi un cadavru uman, trebuia să te purifici timp de şapte zile pe baza unei jertfe prealabile (Numeri 19). Dacă refuzai purificarea, "pîngăreai cortul" (prin nesupunere) şi erai epurat (pun intended; cf. Numeri 19:13). Dacă avuseseşi o "scurgere" (alta decît o simplă poluţie nocturnă), trebuia să numeri pînă la şapte şi să aduci jertfă (Leviticul 15). Astfel, necurăţia era eliminată, cortul Prezenţei rămînea imaculat, iar apropierea redevenea posibilă (Leviticul 15:31). Dacă te lovise "lepra", aveai de urmat prevederi similare, cu adaosul unui ritual apotropaic şi al simbolismului clar al sacralizării (Leviticul 14). Regulile acestea "arătau cînd un lucru este necurat, şi cînd este curat" (Leviticul 14:57). Necurăţia nu avea ce să caute nici măcar în "tabără", darămite la sanctuar. Iar reintegrarea era purificare, restabilire a sfinţeniei, a accesului la preasfinţenie. O reinaugurare, o renaştere, o nouă creaţie (niciun nou-născut, nici măcar dintre animalele de jertfă, nu putea fi apropiat de templu înainte de 7 zile - cf. Leviticul 12; 22:27; era ca şi cînd un lucru nici nu exista pînă cînd nu împlinea şaptele).

Yom Kippur nu este antidotul unui an de acumulare a răului şi murdăriei la sanctuar, ci culminaţia unui elaborat proces de purificare. Un proces imperfect şi, în ultimă instanţă, ineficient (vezi Galateni 3:22 şi Evrei 10:3-4), făcut desuet de jertfa lui Hristos, care ne apropie deplin şi în siguranţă de slava Tatălui (Efeseni 2:13; Evrei 10:19-22). Transfer de păcat sau necurăţie? Nici pomeneală! "El a fost arătat ca să îndepărteze păcatele; şi în El nu este păcat" (1 Ioan 3:5, NTR).

Despre ispăşire V - teologia completă şi succesul ei implacabil

Tot lui Florin Lăiu: Dragă profesore,

tu însuţi eşti unul dintre peer-ii mei virtuali. Peri albi ai destui. Aşa cum ai destulă ştiinţă pentru a mă contra şi stimula în cercetare. E un pic ciudat să mă acuzi de repulsie faţă de "perii albi", cînd eu îl iau în serios pe Milgrom (strămutat printre umbre, octogenar, acum trei luni), nu (pe) tînărul Gane; şi cînd peri albi am eu însumi grămadă. S-ar putea ca meteorologia ta să facă predicţii pe alte temeiuri decît realitatea. În plus, Ioan folosea metafora meteorologică tocmai pentru a scoate în evidenţă impredictibilitatea Duhului. Lasă-te de profetisme de genul ăsta şi bucură-te de vreme şi vremuri.

Tu, cînd spui "doctrina sanctuarului", spui Daniel. Eu, cînd spun "doctrina sanctuarului" spun Pentateuh şi, de ce nu, profeţia lui Ezechiel şi epistola Către evrei. Eu nu cred că întregul ritual mozaic e doar "material didactic". Aşa cum nu cred că profeţia lui Daniel ar putea fi în răspăr cu o înţelegere corectă, profundă a templului şi slujbei lui, a legămîntului mozaic. Iar dacă tot vorbim de Daniel, ce legătură are profeţia lui cu Yom Kippur? Tu însuţi arăţi că hapax-ul din 8:14 nu trimite nemijlocit la ritualul levitic (în general, darămite în mod specific la o sărbătoare sau alta). Iar capitolul 7 prezintă o judecată (eschatologică, nicidecum premilenială) a fiarelor, nu a sfinţilor (apropo şi de Apocalipsa 19 şi 20).

"Oroarea faţă de conceptul poluării simbolice a sanctuarului" este, într-adevăr, "de împrumut". Ea vine din Vechiul Testament - templul nu putea fi "poluat" decît prin ieşire din legămînt, prin abandonul ritualului mozaic, nicidecum prin respectarea legii. Întreaga teologie a ispăşirii are de suferit dacă "materialul didactic" al legii este prost înţeles. Eu îl las pe Moise să-mi spună ce înseamnă "ispăşire". Nu fac teologie pe baza DEX-ului.

"Indepărtarea păcatului" - presupusă (zici tu) de orice sacralizare - NU are cum să fie (nici măcar într-o primitivă logică rituală) transferul păcatului asupra centrului sfinţeniei. Nu totul în teologie e paradox şi contradicţie asumată. Iar Pentateuhul nu are nimic de a face cu o asemenea elucubraţie. Dacă jertfele "transferau" într-adevăr păcate, vinovăţii asupra preasfinţeniei, de ce trebuia ca unii călcători de lege să moară? Ce, nu era loc la templu pentru TOATE nelegiuirile? Şi, dacă animalul de jertfă e doar un mijloc de transport, unde e valoarea vieţii sacrificate? Aberaţie!

Insişti să-mi explici Leviticul 16:26-28 făcînd abstracţie de Numeri 19:7-10. Nu ţine. Dumnezeu nu îşi asumă niciodată vinovăţia nimănui. Jertfa este o substituţie acceptabilă tocmai pentru că este NEvinovată. Mielul este "fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1:19). Păcatul nu are nicio materialitate transferabilă, iar jertfa stinge orice datorie. A prelua pedeapsa (Isaia 53:5) NU este totuna cu a transfera responsabilitate sau vinovăţie. Din nou: ispăşirea ca trafic de păcat e o prostie (logică şi teologică). "Acumularea tuturor păcatelor în Persoana lui Iisus Christos" este o expresie goală de sens - logic şi teologic. Ţine, în cel mai bun caz, de poezie. Şi chiar poetic vorbind, păcatele se întîlnesc toate în Hristos NU pentru a hălădui sprinţare către preasfinţenie, ci pentru a-şi afla SUBIT sfîrşitul. Altfel, moartea lui Hristos ţine doar de o simbolistică de prost gust a cărăuşiei răului şi poluării universului.

Ia-l pe kpr cum vrei şi de unde vrei. Nu implică nicidecum vreun transfer. Dimpotrivă, sugerează inaugurare, sacralizare, îndepărtare (nu colportare) a impurităţii, deschidere de drum. Vrei să spui că ispăşirea, ca parte din ritualul inaugurării, transfera deja "păcatul lumii" asupra templului? De ce se mai aduceau jertfe apoi, dacă încă de la inaugurare templul era o groapă de gunoi? Şi de ce ar face ritualul de Yom Kippur altceva decît oricare altă jertfă? E ceva fishy la mijloc.

Ezechiel nu juca rolul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi întruchipa pe Israel şi Iuda. Teatrul profetic din capitolul 4 înfăţişeaza "zilele împresurării" Ierusalimului (versetele 2-3, 7-8). Israel şi Iuda îşi poartă singuri nelegiuirea - acesta e sensul pedepsei (ispăşire fără substituţie; cf. Numeri 14:33-34, unde ai şi echivalarea zi-an, şi limbajul ispăşirii, fără vreun transfer). Tot ce face Dumnezeu (şi nu e puţin lucru) este să abandoneze templul profanat prin neascultare (Ez.8:6) pentru a-i însoţi pe cei "depărtaţi printre neamuri", slujindu-le El Însuşi ca "templu" (Ez.11:15-16). La fel, leviţii (cu excepţia ţadokiţilor) aveau să-şi poarte singuri pedeapsa, rămînînd doar robi ai templului, paznici şi măcelari, fără privilegiul apropierii (Ezechiel 44:10-14). Expresia ebraică nasa' awon NU implică niciun transfer (ci pedeapsă ori iertare; vezi Exodul 28:43; 34:7; Leviticul 7:18; Numeri 5:31; 14:19; 18:1.23; Mica 7:18), iar vocabularul cheirothesiei este acelaşi în cazul tuturor jertfelor, în cazul închinării leviţilor în slujba sanctuarului sau a hulitorului întru moarte.

Despre Exodul 28:38 am mai scris. NU vorbeşte despre transferul păcatelor sau al vinovăţiilor lui Israel asupra marelui preot. Reciteşte textul în ebraică şi consultă traduceri mai noi, mai atente. Judecata din Ioan 5:29 este opusul vieţii nu pentru că krisis ar însemna altceva decît "proces", ci pentru că nu vin la proces decît cei care au refuzat viaţa (în afară de soluţia Fiului, nu ai nicio şansă dacă vrei să te judeci cu Dumnezeu). Opoziţia începe şi este explicată în versetul 24. Da, toţi sînt(em) judecaţi; numai că unii dintre noi sîntem (am fost) judecaţi la Cruce (aceasta este singurul "mai devreme" al judecăţii). Cît despre Apocalipsa 19 şi 20, nu mă interesează dacă numele au fost şterse din "cartea vieţii" sau n-au fost scrise niciodată - nu de alta, dar textul nu e interesat de acest detaliu. Cert este că cei cu numele scrise în "cartea vieţii" NU sînt judecaţi în scena descrisă acolo. Şi niciunul dintre textele citate de tine împotriva lui Ioan 5:29 NU vorbeşte despre o judecată eschatologică a celor care se află în Hristos; pe de altă parte (după cum am sugerat deja), Noul Testament face din Cruce judecată eschatologică pentru cei care "se ascund" în Hristos (Galateni 2:19-20 şi multe alte pasaje). Pentru aceştia, judecata divină intervine, în scop pedagogic, doar în prezent, tocmai pentru a evita destinul juridic al "lumii" (1 Corinteni 11:32).

Toată discuţia asta poate fi rezumată la un simplu silogism: păcatul este eliminat prin moartea păcătosului; harul oferă o "moarte de împrumut"; prin urmare, jertfa elimină păcatul (nu-l face să circule). Schematic, silogismul arată aşa: A [moartea păcătosului] = B [eliminarea păcatului]; A [moartea păcătosului] = C [moartea substitutivă]; deci C [moartea substitutivă] = B [eliminarea păcatului]. Moartea jertfei este (DI)SOLUŢIA, SFÎRŞITUL păcatului, NU începutul unui traseu dubios al acestuia către - of all places - sfinţenia lui Dumnezeu. Nepopularitatea unei idei poate foarte bine fi un semn al lipsei ei de temei. Fără doar şi poate, teologia adventistă a ispăşirii este o curiozitate, o raritate. Dar ăsta nu e nici pe departe argument pentru valabilitatea ei.

Şi încă ceva, profesore: nu e nimic ieftin în ce fac. Ştii mai bine decît mulţi alţii cîte costuri (de diverse facturi) presupune pasiunea pentru teologie. Nu ţin cu orice preţ să-mi fii prieten, dar nu e cazul să arunci cu noroi. Puţină civilitate, rogu-te. Singura conspiraţie în care sînt implicat este aceea a dragostei pe care ţi-o port.

Despre ispăşire IV - lui Florin Lăiu

Unul dintre fidelii mei anonimi - cel/cea care a acceptat provocarea mea la studiu şi dialog pe tema ispăşirii în Pentateuh - a făcut o treabă excelentă. A înţeles că ispăşirea este funcţia permanentă (24 din 24, 7 din 7, 365 din 365) a cultului de la sanctuarul mozaic; că simbolistica inaugurării face parte din ritualul jertfelor "pentru păcat" şi "pentru vină", cu diferite grade de penetrare în sanctuar; că punerea mîinilor asupra animalului de jertfă NU este asociată cu mărturisirea păcatului (aceasta şi reparaţiile care se impun au loc înainte de jertfă), ci cu dedicarea liturgică şi, în mod specific, întru distrugere (vezi de exemplu Numeri 8:10.12 şi, mai important, Leviticul 24:14); că Ziua Ispăşirii este culminarea slujbei continue a ispăşirii, aducînd sîngele purificator pînă în Sfînta Sfintelor; că preoţia nu are ca obiect traficul de necurăţie şi vinovăţie, ci eliminarea acestora prin moartea păcătosului sau, unde admisibil, printr-o "moarte de împrumut"; că orice jertfă este un mijloc al apropierii, nu un utilaj de la salubritate, că templul e sfînt şi curat, nu o groapă de gunoi. Vom continua traseul propus şi dialogul început. Însă, pentru moment, voi răspunde unei interpelări a profesorului Lăiu (accesibilă aici).

Profesore, cine te crezi? Cunoşti mintea lui Dumnezeu şi ai certitudini cu privire la planurile Lui? Cine eşti tu să-mi spui că drumul meu duce "înainte" sau "înapoi", la "răsărit" sau la "apus" de Eden? Eşti sigur că Duhul ascultă de tine? Sau că tu asculţi de El? A se slăbi cu tonul patern - am tată. Şi am Tată.

Roy Gane ar face bine să-şi ia în serios maestrul - ar fi avut multe de învăţat de la prof. Milgrom; dar el - ca mulţi alţi adventişti - a făcut un doctorat doar pentru a conferi ştaif academic concluziilor luate de-a gata din tradiţia adventistă. Roy mi-e mai simpatic ca pianist decît ca teolog. Are Duhul grijă şi de el (nu am exclus niciodată posibilitatea unui dialog mai larg; am început de ceva vreme să lucrez la un blog în limba engleză; cît despre publicatul academic, mă lasă rece - peer-ii mei de aici, de pe blog, sînt mai exigenţi şi, uneori, mai instruiţi decît mulţi profesori şi doctori).

Faptul că unele obiecţii sînt vechi nu spune nimic despre validitatea lor. Nici nu am pretins vreodată originalitate în toate. Mă îngrijorează sincer că tu ştii de pe acum, dinaintea un studiu amănunţit, că el "cu siguranţă ar confirma" doctrina adventistă a sanctuarului. E probabil unul dintre motivele pentru care un asemenea studiu nu este o prioritate.

Nu eu am nevoie de precizie, ci tu. Mă rog, nu tu, că umbli cu aproximări, ci majoritatea covîrşitoare a evangheliştilor adventişti care vînd iluzia certitudinii. Refuz încă să discut despre Daniel - degeaba e corectă identificarea cronologică a lui 1844 ca semnificativ profetic dacă semnificaţia atribuită este o elucubraţie teologică. Cît despre ispăşire, eu discut despre conceptul biblic, aşa cum reiese el din Pentateuh (şi, în fundal, despre terminologia ebraică, dar nu pot face asta pentru publicul larg); mă lasă rece definiţiile din dicţionar.

Total de acord: "trecerea de la profan la sfinţenie nu se poate face fără sînge ispăşitor". Dar aici intri tu în conflict cu dicţionarul, pentru că nu poţi confunda "vina" sau "păcatul" cu "profanul". În plus, dacă accepţi astfel conexiunea dintre ispăşire şi inaugurare, de ce ai avea probleme cu definirea ispăşirii ca inaugurare - ca sfinţire, ca reapropiere de Dumnezeu. Ce altceva este ispăşirea? Sfinţenia prezenţei este cauza "problemei păcatului" şi singurul context în care are sens să vorbim despre păcat. Şi am afirmat în repetate rînduri principiul substitutiv al jertfei ("moartea de împrumut" care elimină răul sau necurăţia din comunitatea sfinţeniei).

Frazeologia din Exodul 28:38 (vezi şi Leviticul 10:17; Numeri 18:1) nu implică nicidecum un transfer juridic sau ritual de vinovăţie, ci responsabilitatea cultică a preotului pentru "cele sfinte". De altfel, verbul nasa' poate foarte bine însemna "a elimina" (pe traseul "a ridica" - "a îndepărta"; vezi pentru aceeaşi idee, dar în limbaj diferit, 2 Samuel 24:10; Ieremia 50:20; Zaharia 3:9; şi vrei să sugerezi că Ezechiel, cel din Ezechiel 4:4-6, a făcut ispăşire pentru nelegiuirea lui Israel şi a lui Iuda?).

"Legea arată" că preotul şi manipulanţii implicaţi în prepararea "apei de ispăşire" erau, înaintea oricărui contact cu impuritatea rituală, necuraţi (Numeri 19:7-10). Explicaţia pe care o oferi la Leviticul 16:26-28 este o improvizaţie interesată, fără legătură cu logica ritualului mozaic. Dumnezeu NU se murdăreşte niciodată. Frumuseţea ispăşirii stă tocmai în posibilitatea curăţirii noastre FĂRĂ a-L compromite pe Dumnezeu. Nimeni - nu eu - nu vorbeşte despre inaugurare ca un "hocus-pocus", ca un "foc de artificii". Inaugurarea/ispăşirea este moartea care ne apropie de sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. "Inaugurarea" şi "ispăşirea" sînt concepte moderne care descriu simultan o unică idee antică - "a vedea faţa", "a se apropia", "a căpăta favoarea" (ca în povestea cu Estera şi Ahaşveroş). Împăratul iartă, trece cu vederea, uită, dar nu se contaminează niciodată cu nelegiuirea supuşilor săi. Uneori, îi trimite în ştreang - tocmai pentru că nu se poate contamina (cf. Numeri 35:33). "A curăţi de păcat" NU înseamnă a transfera păcatul tocmai asupra Celui care nu-L suportă, a Cărui sfinţenie face necesară ispăşirea.

Trimiţînd în Exodul 29:37 la "sfînta sfintelor" nu am încercat să propun o nouă traducere, ci să facilitez (fără greoaie explicaţii lingvistice) accesul exegetic la text. Realitatea simbolică a Pentateuhului este că "sfînta sfintelor" (mai exact "sfinţenia sfinţeniei") acoperă o arie mai largă decît adytum-ul. Iov 36:18 foloseşte kofer în acelaşi sens ca Exodul 21:30 sau 1 Samuel 12:3. Înrudirea cu ispăşirea rituală este doar etimologică (şi, din nou, nu încape vorba de "transfer de vinovăţie").

Sîngele, uman sau animal, vărsat în afara sanctuarului - da! - necurăţeşte, poluează. Dar sîngele vărsat la templu contribuie întotdeauna la eliminarea impurităţii sau vinovăţiei, la restabilirea sfinţeniei, la redeschiderea drumului către Dumnezeu. Revin la Numeri 35:33: a omorî un om nevinovat "pîngăreşte ţara", dar "ispăşirea sîngelui vărsat" o curăţă. Ispăşirea nu perpetuează nedreptatea, păcatul, ci o/îl îndepărtează din ţară. Pentru ca ţara să poată găzdui templul cel sfînt al lui Dumnezeu.

Lasă-te, rogu-te, şi de insinuări. N-ai nicio "vagă impresie". Îţi spun eu pe şleau: nu mă interesează cîtuşi de puţin că teologia asta a sanctuarului ca ghenă poartă eticheta "adventistă" sau nu. Rămîne o elucubraţie dincolo de orice ambalaj. Am studiat bine şi îndelung problema, dar nu simt nevoia să scriu tratate. Trăim în epoca fragmentarului, a comunităţilor - mie mi-e bine aşa. Dacă fîntîna din care am băut se dovedeşte a fi otrăvitoare, fii sigur că o astup cu ce am la îndemînă.

Citarea mea din Ioan 5:24 este incompletă, dar nu este inexactă. Fă o căutare pe eis krisin în LXX şi NT. Vei vedea că traducerea literală ("nu ajung la tribunal", "nu au parte de proces") este singura corectă. De altfel şi contextul teologic al Noului Testament îmi dă dreptate. A trece din moarte la viaţă nu este doar un moment, o decizie cu efecte inconturnabile. Dar da, judecata celor cu numele scris în "cartea vieţii" s-a încheiat la Cruce. Apropo: nu mi-ai adus niciun argument din Apocalipsa 19 şi 20 cum că ar fi vorba acolo despre altceva decît judecata celor fără numele în "cartea vieţii".

Da, templul poate fi profanat. Dar în niciun caz prin respectarea legămîntului, prin practicarea cultului mozaic. Moise n-a legiferat idolatria. Dimpotrivă. Euharistia este un simbol pentru că NU este sînge şi trup (cel puţin în teologia adventistă). Dar animalele de jertfă de la templul mozaic ERAU sînge şi trup. Nimic simbolic la mijloc; doar tipologie (ştii tu - faptul că avem parte în Hristos de un nou exod NU înseamnă că primul exod a fost doar o "dramatizare", ş.a.m.d.). Relaţia tipologică se stabileşte întotdeauna ex eventu - de aceea nu am nevoie ca Moise să-mi vorbească despre Hristos. Dar am pretenţia să încercăm să înţelegem logica rituală a lui Moise.

Leviticul 16:21 este singurul pasaj din Pentateuh în care cheirothesia este asociată, nicidecum identificată, cu mărturisirea. Gestul în sine îşi păstrează semnificaţia de "învestire în funcţie" rituală, constituind doar ocazia mărturisirii, nu mijlocul de realizare a unui transfer (voi detalia explicaţia mea la acest pasaj într-o postare viitoare). Trimiterea, în acest context, la Deuteronomul 21:6 este contradictorie: "bătrînii" tocmai că NU-şi asumă nicio responsabilitate, darămite să transfere ceva. Animalul moare în locul unui criminal necunoscut, iar vinovăţia de sînge este eliminată.

Ziua ispăşirii

Vă încurajez să vă implicaţi pe cît puteţi în acest proiect de ispăşire pentru ţară. Sabatul este ziua perfectă pentru purificare. PS Mulţam Risipitorule!

Despre ispăşire III

M-am hotărît să vă fac viaţa mai grea şi mai frumoasă. O să vă mai dau doar cîteva direcţii de cercetare şi am să vă las să faceţi singuri drumul către o înţelegere corectă a ritualului mozaic. Recitiţi mai întîi cu atenţie tot capitolul 29 din Exodul; apoi treceţi în revistă Leviticul şi Numeri, urmărind obstinat tema ispăşirii, aşa cum am definit-o deja în contextul inaugurării. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: cîte tipuri de jertfă erau aduse în cultul mozaic? Care era scopul fiecăruia? Ce se întîmpla cu sîngele animalelor de jertfă? Care este semnificaţia ungerii unor extremităţi - coarne de altar / urechi sau degete de om? În cazul căror tipuri de jertfă îşi punea ofertantul mîna pe capul animalului? De cîte ori apare ideea de mărturisire asociată cu acest gest? Ce relaţie există între Leviticul 10 şi Leviticul 16? Unde, în afară de Leviticul 16, mai apare o pereche de animale, dintre care unul moare, iar altul e eliberat? În fine, ce ziceţi de Leviticul 15:31 şi Numeri 19:13.20 - e nevoie de jertfe pentru ca sanctuarul sa fie afectat de păcat sau necurăţie? Şi în ce fel de contexte e folosit limbajul ispăşirii?

E mai simplu decît credeţi. Cu o singură după-amiază petrecută răsfoind Biblia puteţi dezlega misterul ispăşirii - o taină a harului. Vă stau la dispoziţie pentru întrebări şi provocări.

Despre ispăşire II

Poate că nu obişnuiţi să citiţi şi comentariile de la fiecare postare. E musai să le citiţi pe cele de aici şi aici, din dialogul meu cu Verbo (căruia îi mulţumesc că mă provoacă). Ele constituie o dezvoltare necesară a subiectului abordat zilele trecute.

Despre ispăşire I

E seara de Yom Kippur şi eu nu am altceva mai bun de făcut decît să scriu cele de mai jos.

Una dintre rănile supurante ale teologiei adventiste este doctrina sanctuarului. Nu vreau să discut de data aceasta chestiunea datării profetice - ajunge să vă aduc aminte că nu cunoaştem cu precizie nici măcar anul crucificării lui Isus; şi că legătura dintre Daniel 8:14 şi Daniel 9:24-25 a fost întotdeauna şubredă (apropo, l-aţi citit vreodată pe William Miller?). Vreau să analizăm, puţin cîte puţin, validitatea teoriilor subiacente despre ispăşire în sistemul mozaic. N-am cum să tratez subiectul exhaustiv. Sper doar să vă deschid gustul pentru un studiu serios pe tema aceasta.

Exodul 29:35-37 (e vorba despre primii preoţi mozaici): "În şapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti; şi astfel altarul va fi preasfînt". Un pasaj fascinant, care ne poate oferi cheia pentru o înţelegere corectă a ispăşirii. Să-l recitim.

"În şapte zile". Am spus-o deja de mai multe ori: şapte este cifra inaugurării de templu. Acesta funcţionează ca un microcosmos, deci inaugurarea lui este - simbolic - o nouă creaţie. Dumnezeu Îşi găseşte, în şapte zile, o reşedinţă miniaturală într-o lume care a încetat să-L mai găzduiască. "Să-i închini în slujbă". Traducerea ascunde o expresie idiomatică ebraică - "să le umpli mîinile". Imaginea e probabil aceea a deprinderii mîinilor preotului cu practica sacrificială (vezi versetul 24). E posibil însă, poate simultan, şi un sens abstract - "a umple" dă uşor, ca în greacă şi nu numai, "a împlini", "a întregi", "a desăvîrşi". În orice caz, luarea în primire a ritualului coincide cu sfinţirea preotului întru ritual. E interesant însă că mîinile leviţilor pot fi umplute şi cu altfel de jertfe - aceeaşi expresie apare în Exodul 32:29: "Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui..."

"Jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcînd ispăşire" (în ebraică, "jertfă pentru păcat" - problematică traducere - este acelaşi cuvînt ca "să curăţeşti"; iar primul "ispăşire" este prima ocurenţă biblică a pluralului kippurim, ca în Yom haKippurim). Inaugurarea spaţiului sacru nu se poate face fără sînge. Noua creaţie - ca palat al lui Dumnezeu - nu se poate naşte decît din jertfă. Aceasta este ispăşirea. A readuce prezenţa lui Dumnezeu în lume prin jertfă este ispăşire. Inaugurarea templului este o zi a ispăşirii. Templul, şi ispăşirea care îl face posibil, este soluţia la problema fundamentală a distanţei dintre om şi Dumnezeu.

"Să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti". Sfinţirea nu se poate realiza decît prin ispăşire. Nu trebuie să fi păcătuit (altarul chiar că n-a comis nicio nelegiuire) pentru ca să ai nevoie de ispăşire. Pentru că ispăşirea este pur şi simplu apropiere de Dumnezeu. Este reinaugurare întru prezenţă divină. "Altarul va fi preasfînt" (în original, "sfînta sfintelor"). Întregul sistem ceremonial se împărtăşea din prezenţa lui Dumnezeu. Templul şi sărbătorile lui erau "sfînta sfintelor" (nu e aici locul să înşir toate pasajele în care expresia numeşte altceva decît cel mai intim spaţiu al sanctuarului).

În lumina celor de mai sus (am folosit pasajul din Exodul 29 ca pe o oglindă convexă în care se răsfrîng de fapt zeci, sute de texte din Pentateuh ce atestă această înţelegere), doctrina adventistă cu privire la ispăşire este o lamentabilă aberaţie. Ea presupune că templul era o groapă de gunoi. Că acolo se adunau, zi de zi, mizeriile lui Israel, îngrămădite în casa lui Dumnezeu, pentru ca să fie evacuate o singură dată pe an. Cîh!

De ce sabatizez

Pentru că creştinismul din (aproape) toate timpurile suferă de antisemitism. Şi pentru că ne organizăm încă viaţa în jurul lui 7. Dacă am desfiinţa săptămîna, evident că n-aş mai sabatiza. Duminicalismul nu e legat de simbolistica lui 7 - poţi ţine prima zi indiferent cîte zile are ciclul care îţi ritmează viaţa. Dar săptămîna impune logica simbolică a zilei a şaptea. Nu, ea nu mai funcţionează ca "semn al legămîntului" - noul legămînt e ceva mai subtil şi mai universalist. Dar este, fără voia mea, de actualitate.

Adventismul are o carenţă de apreciere a noutăţii radicale a noului legămînt. Diferenţa dintre vechi şi nou este diferenţa dintre 2 Samuel 6:6-7 şi Luca 6:19, dintre Exod 19:12-13 şi Evrei 10:19-22. De asemenea, sîntem încă blestemaţi de o proastă obsesie cu "cele zece porunci", ca şi cînd acestea aveau sens în vechiul legămînt în afara codului mozaic în ansamblul lui. "Să nu ucizi", de exemplu, era definit şi reglementat de numeroasele prevederi cazuistice şi procedurale din Pentateuh. Evreul antic nu se simţea vinovat de ucidere cînd, în cadrul unei teologii a războiului sfînt, recurgea la genocid. Noi fundamentăm pe "aceeaşi" poruncă noncombatanţa. Morala creştină nu are nimic de a face cu decalogul.

În fine, la modul concret: mă închin în ce zi vreţi voi. Dar - dacă sînteţi duminicalişti - nu încercaţi să-mi vindeţi gogoaşa "sabatului zilei întîi". Aşa ceva nu există. Iar dacă tot păstrăm săptămîna, ar trebui să acordăm ceva mai multă atenţie simbolisticii seducătoare a lui 7.

Toamnă cu cîntec

Au trecut vreo două săptămîni de la ultima postare. Ce săptămîni! Ce răsfăţ!

În primul rînd, Myo a terminat de tradus un celebru articol al lui Fred Veltman despre cărţile lui EGW. Înţeleg că nu e muncă de pionierat. Dar, spre deosebire de "ediţia" românească anterioară (cu circulaţie restrînsă), ediţia lui Myo e în văzul lumii. Prima parte aici, a doua aici. Tot în primul rînd, Myo şi-a redescoperit zilele astea pasiunea pentru rafinament culinar. Spre deosebire de traducerile ei, o să am grijă ca producţiile ei gastronomice să aibă o circulaţie cît mai restrînsă :)

În al doilea, am avut acum o săptămînă, timp de 24 de ore, acces la arhiva de concerte a Filarmonicii de la Berlin. Evident, am profitat la maxim - am văzut vreo 10 concerte, de la Recviemul german de Brahms la Recviem pentru un tînăr poet al lui Bernd Alois Zimmermann, trecînd prin compozitori atît de diverşi pe cît pot fi Mozart şi Sofia Gubaidulina. Imediat după aceea, am descoperit, printr-un bun amic pianist, medici.tv - m-am delectat mai ales cu înregistrările de la Verbier de anul acesta (nu rataţi Yuja Wang, Adam Laloum, Kit Armstrong, Niholas Angelich si - clar - Evgeny Kissin). Tot mai multe orchestre celebre devin tot mai prezente online. Vă încurajez să vizitaţi, de exemplu, Orchestre de Paris unde, în arhivă, găsiţi acest fragment cu Karajan la pian (alături de, irecognoscibil, un Eschenbach tînăr şi pletos).

În fine, am debutat pe Oxigen2. Fiţi pe pace, mai am multe să vă spun şi aici :) Toamnă frumoasă tuturor!

Semnul legămîntului

Înainte de a prezenta motivele pentru care acest adventist de România încă sabatizează, trebuie să mai eliminăm un motiv greşit. De la Joseph Bates încoace, există în teologia adventistă ideea sabatului ca "semn perpetuu". Adventiştii de astăzi o recită ca pe o mantră, dar mă îndoiesc că îi cercetează temeiurile biblice sau că îl citesc măcar pe Bates (a doua ediţie a cărţii lui, disponibilă aici, ar trebui să fie lectură obligatorie ca anti-model exegetico-teologic pentru orice adventist).

În primul rînd, se ştie că perpetuitatea este condiţionată în Vechiul Testament (nu, nicăieri în Noul Testament nu se vorbeşte despre sabat ca "semn"). Bates îşi întemeiază demonstraţia cu privire la sabat pe Exod 31:16. Dar haideţi să vedem în ce alte contexte mai apare sintagma de "legămînt veşnic": în Geneza 17, de exemplu, unde e vorba de circumcizie (dacă, potrivit lui Bates, sabatul e valabil şi pentru "adevăratul Israel", de ce n-ar fi şi circumcizia?); sau în 2 Samuel 23:5, unde vorbeşte David despre un legămînt cu casa regală (evident, abandonat de mult).

În al doilea rînd, Noul Testament vorbeşte explicit despre un "nou legămînt". Or, semnul acestui nou legămînt este "cina domnească". De unde ştim acest lucru? Din Luca şi Pavel: "acest pahar este legămîntul cel nou" şi "să faceţi lucrul acesta întru amintirea Mea" (Luca 22:19-20; 1 Corinteni 11:24-25). Genitivul din această ultimă expresie poate foarte bine (şi gramatical, şi teologic) să fie subiectiv - "pentru ca să-Mi aduc aminte" (de promisiunea banchetului Împărăţiei). Acelaşi limbaj fusese folosit în Geneza 9:12-17, cu ocazia încheierii primului legămînt menţionat în Biblie: arcul policrom din nor trebuia să-i amintească lui Dumnezeu de legămîntul făcut cu "vieţuitoarele de orice trup". De altfel, Luca insistă: Isus însuşi este semn, mai ales prin moartea şi învierea Sa (Luca 2:34; 11:29-30).

Noul Legămînt nu cunoaşte alt semn decît Hristos. El este singurul "semn perpetuu". În virtutea Lui sîntem mîntuiţi. Pavel, însemnatul întru Hristos (Galateni 6:17), nu concepea să se laude cu altceva decît cu crucea Lui (Galateni 6:14).

Gustar augúst - áugust gustos

Să înoţi la apus în oglinda aproape netulburată a unui lac mare cît cerul senin de deasupra. Să te îmbeţi cu mirosul dulce de ardei capia sfîrîind pe plită. Să stai tihnit la taclale cu amici (ocheadă la Verbo şi Keter), cînd lumina e aurie afară toată ziua, iar nopţile-s de un laodiceanism perfect. Să te lingi pe bot după un harbuz zemos sau să te droghezi cu parfumul tare al unui pepene galben, încă netranşat.

Să te minunezi cînd în adventismul românesc se întîmplă şi aşa ceva. Să te enervezi că alma mater publică şi asemenea idioţenii. Să surîzi de unul singur cînd Edi afirmă că Isus a fost un umanist, nu un creştin.

Educaţie elementară

Ca să decidem în ce măsură sabatul este relevant şi astăzi, trebuie să facem cîteva observaţii. În primul rînd, indiferent de semnificaţia exactă atribuită, "învăţăturile începătoare ale lumii" (Galateni 4:3.9; Coloseni 2:8.20) corespund perioadei de dinainte de Hristos. Pentru păgîni, asta a însemnat vremea închinării idolatre (dedicată "elementelor"); pentru evrei, epoca umbrelor elementare ale legii lui Moise. Ieşirea de "sub robia învăţăturilor începătoare" coincide cu răscumpărarea celor de "sub lege".

A doua observaţie se referă la Coloseni 2:16. Tripleta "sărbătoare, lună nouă, sabat" se regăseşte de mai multe ori în Vechiul Testament (1 Cronici 23:31; 2 Cronici 2:3; 8:13; 31:3; Neemia 10:34; Ezechiel 45:17). Ea numeşte rezumativ întregul calendar religios iudaic (care include sabatul săptămînal - vezi Leviticul 23 şi Numeri 28). În plus, pluralul "sabate" (în ebraică sau greacă) nu se referă niciodată la "sărbători" (Pavel nu e nici el bătut în cap să se refere de două ori într-o enumerare la acelaşi lucru).

În fine, cei care susţin că sabatul nu este o "umbră a lucrurilor viitoare" nu au citit Evrei 4. Sabatul este o anticipare a "neprihănirii prin credinţă". Sabatul este promisiunea restaurării prezenţei lui Dumnezeu în lume, prezenţă odihnitoare de care se împărtăşesc toţi cei care cred. Sabatul este semnul unui legămînt vetust. Realitatea ("trupul") este Hristos - templul, shekinah, acţiunea mîntuitoare a lui Dumnezeu, omul nou, semnul sfîrşitului.

'Plecaţi de la Mine!'

În evanghelia atribuită lui Matei există două instanţe în care Isus le spune, la modul virtual, unor oameni "plecaţi de la Mine!" Eu cred că este vorba despre aceiaşi oameni: cei care nu-l recunosc pe Isus în foamea, setea, imigraţia, sărăcia, boala şi nedreptatea din jurul lor (Matei 25:41-46) sînt prea ocupaţi să profetizeze, exorcizeze şi să facă "experienţe" (Matei 7:21-23). Religia poate fi într-adevăr un drog. Omul religios se îmbată foarte uşor cu obsesiile lui religioase - dogmatice, spirituale, senzaţionaliste. Formalismul religios nu trebuie să fie searbăd pentru ca să fie dăunător. Discuţiile de la "şcoala" de sabat sau de duminică pot fi palpitante. Închinarea poate fi impresionantă (incluzînd eventual vindecări şi exorcisme). "Rapoartele misionare" pot fi lacrimogene. Nimic rău în toate astea - Isus profeţea, desdemoniza şi îi lăsa pe toţi cu gura căscată. Dar practica religioasă nu spune nimic despre moralitatea practicantului. Creştinismul începe (dacă începe) în momentul în care ieşi pe uşa bisericii, în care laşi Biblia din mînă, în care singura minune care se petrece eşti chiar tu. Avea dreptate Nietzsche: "Să fii cu adevărat creştin înseamnă să nu-ţi pese deloc de dogme, ritualuri, preoţi, biserică, teologie."

PS S-a reaprins în America disputa cu privire la căsătoria non-heterosexuală. Încă un spectacol trist de confuzie religioasă. Nu e nimic moral în acuplarea unui mascul cu o femelă. Căsătoria heterosexuală are mai mult de a face cu perpetuarea speciei decît cu orice altceva. Conservatorismul religios este astfel o demonstraţie sociologică a evoluţionismului.

Şapte zile lustrale III

Pentru ca să înţelegi ce-i cu 7-le din Geneza 1, trebuie să fi priceput mai întîi sistemul ceremonial descris în Exodul, Leviticul, Numeri şi, parţial, Deuteronom (anticipat, evident, în secţiuni din Geneza). 7 este cifra templului. Şi sanctuarul mobil din perioada predinastică, şi templul lui Solomon (construit timp de şapte ani) au fost inaugurate în cîte şapte zile. Orice stropire purificatoare se face de şapte ori. Calendarul religios începe şi se termină cu sărbători care ţin cîte şapte zile. În fiecare zi de sărbătoare se jertfesc şapte miei. Sînt şapte "sabate ceremoniale" (buclucaşă expresie) peste an. Sînt şapte candele în sfeşnic. Iar jubileul îşi are rădăcina în cele şapte săptămîni ale "cincizecimii".

În primele trei zile ale creaţiei, Dumnezeu "întinde cortul" lumii. În următoarele trei, îl mobilează şi îl populează. În ziua a şaptea, intră în odihna Lui. 7-le creaţiei este 7-le unei sfinţiri de templu. Dumnezeu a creat pentru ca să Se simtă acasă (principiu antropic?).

Şapte este cifra "ritualurilor de trecere", a pragurilor - orice prunc (inclusiv de animal) stă şapte zile cu mama lui (înainte de fi "închinat", daca e întîi născut, şi / sau circumcis, dacă e băiat), o nuntă durează şapte zile, sînt şapte zile de bocet. Naşterea lumii nu putea avea loc decît în 7, aşa cum refacerea lumii este închipuită apocaliptic în serii purificatoare de şapte. Poate nicăieri nu este ilustrată mai bine simbolistica lustrală şi odihnitoare a lui 7 decît în modul în care David a purtat a doua oară (adică după episodul cu mîna lui Uza) chivotul către Ierusalim. După fiecare şase paşi urma o jertfă - o jertfă dublă, identică cu jertfa de "ispăşire" folosită la inaugurarea şi reinaugurarea - de fiecare Yom Kippur - a templului.

'Prooftexting' cu dedicaţie

Prietenului meu Cornel Dărvăşan:

Să nu fiţi duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine, pentru că este bine pentru inimă să fie întărită prin har, nu prin porunci cu privire la mâncare, porunci care nu i-au ajutat pe cei ce au ascultat de ele! (Evrei 13:9 NTR)

Şapte zile lustrale II

Buuun. Să reluăm şi să amplificăm două idei din postarea anterioară. Cum?! Geneza 1 şi 2 nu sînt istorice? Ba da. Ele sînt documente istorice care prezintă concepţii de acum vreo 3000 de ani ("vreo" înseamnă aici "plus / minus nişte secole") despre lume şi divinitate. Mai mult de atît nu putem spune. Textul biblic nu sugerează niciunde că vreun verset al Genezei a fost "primit" în mod supranatural, în viziune sau altminteri (şi de ne-ar da de înţeles aşa ceva, ştim bine că orice viziune reflectă cunoştinţele profetului la momentul primirii ei). Pînă şi cele mai conservatoare interpretări aşază un mileniu între potop, de exemplu, şi istorisirea lui biblică. Ia gîndiţi-vă: cîte lucruri aţi putea povesti despre românii de acum 1000 de ani? Dar despre obiceiurile lor?

Geneza este cartea lui al-kén: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa... De aceea cetatea a fost numită Babel... De aceea fîntîna aceea s-a numit... De aceea s-a dat lui Esau numele Edom... De aceea i-a pus numele... De aceea, pînă în ziua de azi, israeliţii nu mănîncă [nervul sciatic?]." În plus, pentru un antic genealogiile erau extrem de importante, conferind ordine şi identitate. Chiar şi la începutul "erei noastre", autorii Noului Testament ţineau să demonstreze o anumită ascendenţă a lui Isus (drepturile, fie şi simbolice, depindeau funciar de origini - vezi discuţia despre Isus ca preot din Evrei). În schimb, pentru noi - cetăţeni ai universului - abia dacă mai contează că Isus era evreu, cu atît mai puţin că era evreu de un trib sau de altul. Ca să explice existenţa unui lucru, anticii spuneau o poveste. Noi îl demontăm să-i aflăm mecanismul.

Prin urmare, cînd spun că Geneza 1 şi 2 sînt două mituri, vreau să spun exact ce spun. Adevărul istoric este imposibil de stabilit şi, pentru teologie, cu totul irelevant. Aşa cum teologizăm pe baza unei poezii (Psalmul 23), a unui extaz mistic (Ezechiel 1; Apocalipsa 13) sau a unei parabole (Luca 16) - texte care nu au nimic de a face cu realitatea ştiinţifică sau istorică -, facem teologie şi plecînd de la miturile Genezei. Şi ar trebui să facem teologie - asta era a doua idee de amplificat - şi inspiraţi de structura atomului. Sau de fiziologia creierului. Sau de quasari şi găuri negre. Dezidentificîndu-L pe Dumnezeu cu lumea, miturile Genezei ne învaţă să citim universul ca pe un text - revelaţie supremă a Creatorului. Apropo: găurile negre sînt de la diavolul? Dar entropia?

În fine, ţin să arunc în aer două mituri (ca să vezi!) exegetice legate de Geneza 1. Vebul bará (din "la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul) e folosit şi în Gn. 1:21.27 referitor la crearea monştrilor marini şi a tuturor "sufletelor vii" din ape şi din aer, şi - respectiv - la crearea bărbatului şi a femeii. Mai mult, pasaje precum cele din Is. 43:7; 45:7.12.18; Amos 4:13 demonstrează că este sinonim cu yatzár (cel din Gn. 2:7.19) şi asáh (cel mai folosit verb ebraic pentru "a face"). Prin urmare, nici urmă de ex nihilo în Geneza 1. Iar tóhu vabóhu ("pustiu şi gol") se referă la pămînt nelocuit. Această asociere de cuvinte apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Gn. 1:2; Is. 34:11; Ier. 4:23 - de altfel singurele ocurenţe ale lui bóhu) şi nu are nimic de a face cu "haosul primordial".

Şapte zile lustrale I

Deci Geneza 1 şi 2. Ia să vedem.

Cel mai mare obstacol în înţelegerea corectă a acestor două capitole este, oarecum paradoxal, familiaritatea excesivă. Oricine s-a apucat vreodată să citească Biblia a ajuns măcar pînă la capitolul 5, unde apare prima listă anostă de nume şi cifre. Iar azi, în contextul militantismului creaţionist, toată lumea (de oricare parte a baricadei) are impresia că e la curent cu versiunea biblică a originilor, citîndu-o adulativ sau contestatar. Cîţi oare citesc însă atent aceste două capitole de Geneză? Cîţi sînt cei care se transpun în pielea unui cititor (auditor?) de acum trei milenii, făcîndu-se că uită tot ce ştim ştiinţific la început de mileniu trei? Cîţi sînt cei care înţeleg ce citesc, nu ce ar vrea să citească?

De exemplu, cuvîntul "pămînt" (ebr. éretz) nu înseamnă niciodată în Vechiul Testament planeta Pămînt. Iar "cerurile" (ebr. shamáim) nu se referă nici la atmosferă, nici la spaţiul cosmic. "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" nu are nimic de a face cu planeta pe care o populăm, cu sistemul solar, cu galaxia Calea lactee (un pleonasm etimologic, dat fiind că "galaxie" provine din cuvîntul grecesc pentru lapte), cu universul vizibil. Lumea descrisă în Geneza 1 nu seamănă cu cea în care locuim noi (găsiţi aici o excelentă reprezentare a cosmologiei biblice). "Cerurile" sînt o boltă între ape (Gn. 1:7-8), iar "pămîntul" este uscatul (Gn. 1:9-10). Soarele, luna şi stelele nu sînt decît nişte "lumini" ce se mişcă ritmic pe cupola cerească (Gn. 1:14-15). A încerca să armonizezi Geneza 1 cu ştiinţa secolului XXI e ca şi cînd ţii să o împaci pe baba Dochia cu meteorologia.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l remarcăm este că Geneza 1 şi Geneza 2 nu spun aceeaşi poveste a originilor. Faptul că tetragrammaton-ul lipseşte din primul capitol e doar un indiciu incidental. Mai importante sînt diferenţele operaţionale şi de secvenţă. În Geneza 1, vegetaţia apare din pămînt în a treia zi, păsările zboară sub bolta cerului încă din a cincea, iar omul pare să fie ultimul act al creaţiei (dacă ignorăm sabatizarea). În Geneza 2, omul este modelat din lut şi adus la viaţă înainte să existe vegetaţie şi faună, Edenul este o oază în pustiu, dăruită omului (cu tot cu interdicţia de a mînca din "pomul cunoştinţei") pe cînd acesta era încă holtei, iar înaripatele şi patrupedele apar doar în încercarea (eşuată) de a găsi companie pentru om. Mai mult, în Geneza 1 animalele par să apară spontan, precum vegetaţia (Gn. 1:24 foloseşte aceeaşi terminologie - "să dea pămîntul" - ca şi Gn. 1:12), pe cînd în Geneza 2:19 Dumnezeu modelează din lut, ca pe om, toate "fiarelui cîmpului" şi toate "păsările cerului".

Avem astfel în Geneza 1 şi 2 două mituri ale originilor. Dincolo de faptul că reflectă şi sistematizează o viziune empirică mai mult sau mai puţin coerentă a lumii, un mit ale originilor este în primul rînd teologie. Iar aici trebuie remarcată natura polemică a miturilor biblice. Dumnezeu nu se confundă cu forţele naturii, nici nu are concurenţă zeiască. Monoteismul acestor mituri biblice fundamentează efectiv naturalismul.

Fervori identitare

Una dintre ocupaţiile cele mai ridicole şi oţioase ale unor lideri adventişti ai momentului (de la noi şi de aiurea) este să definească ce anume este acela "adventism" şi, mai ales, ce nu este "adventism". Astfel, Florin Lăiu şi Cliffy Goldstein ne tot spun în ultima vreme ce poate şi ce nu poate crede un "adventist serios" sau "onest". La mijloc sînt cel mai adesea chestiuni legate de origini, devenite emblematice pentru fundamentalismul creştin şi - în aparenţă - vitale pentru doctrina adventistă a sabatului.

În primul rînd, mi-e imposibil să înţeleg în virtutea cărui drept excepţional ne oferă aceşti corifei "singurele" definiţii valabile ale "adventismului". A vorbi în numele "adventismului", ca şi cînd acesta ar avea o realitate ideală, ruptă de comunitatea policromă a milioane de credincioşi (şi mai puţin credincioşi), este o încumetare şi un abuz. Cliffy şi Florin uită că ei nu sînt decît nişte adventişti, nu adventiştii prin excelenţă, nişte voci în adventism, nu vocea adventismului. De asemenea, ei fac o tristă confuzie - între adventism şi doctrina adventistă. În fapt, Cliffy şi Florin sînt departe de a avea aceeaşi doctrină (în toate detaliile), lucru care nu-i împiedică să fie, în egală măsură, adventişti. Iar eu sabatizez, mănînc în general vegetarian şi aştept un sfîrşit al lumii fără să cred în creaţia în "şapte zile literale", fără să fac vreo deosebire între animale curate şi necurate, şi fără să citesc istoricist apocaliptica biblică. A da, şi fără să (mai) fiu (în mod formal) adventist.

Încă mai important, tot acest cabraj dogmatic este profund superficial (dacă admiteţi oximoronul), dat fiind că transformă ţînţari în armăsari. Mîntuirea creştină nu ţine nici măcar de sabatizare, mîncare sau expectativă eschatologică, darămite de edificiul doctrinar care le justifică. Cum faci teologie contează mult mai mult decît ce teologie faci. Iar dacă iubeşti (cu toate riscurile de rigoare) sau nu e infinit mai important decît dacă teologizezi sau nu.

În plus, nu înţeleg ce-i cu discriminarea asta: pe cînd nişte "indicaţii preţioase" pentru ce anume să creadă un fost adventist, cel mai probabil neserios şi neonest?

O posibilă concluzie fricţională

În primul rînd, un segment important al dezbaterii pe subiectul acestor "fricţiuni" s-a desfăşurat aici, pe site-ul profesorului Lăiu. Pentru interesaţi, s-au adunat şi acolo destule "scîntei". Trebuie să adaug doar că, în pofida divergenţelor de opinie sau a unor reproşuri metodologice, preţuirea mea pentru Florin rămîne, ca de obicei, intactă.

O urmă a asocierii dintre puritate şi altar (despre care am vorbit pe baza lui Geneza 8) este detectabilă şi în Leviticul 27:9-13. Există două categorii de animale: cele "care pot fi aduse ca jertfă Domnului" (v.9) şi cele "care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului", adică animalele "necurate" (v. 11). Dat fiind că nu există animale necurate care să poată fi aduse ca jertfă, v.11 furnizează o definiţie apozitivă a impurităţii rituale aplicate la regnul animal.

O distincţie importantă practicată în codul mozaic (vezi textul fundamental din Leviticul 10:10) este aceea între sfînt şi curat. Puritatea este doar un mod aparte (ritual) de a organiza domeniul sacrului. Întîiul născut din orice animal (inclusiv din animalele necurate) era "al Domnului", deci sacru. Dar intrau în mod direct în folosinţa templului doar animalele curate. Animalele necurate sfinte (primogenite sau dedicate prin jurămînt) erau transformate în bani (sau, la început, în animale curate - vezi Exod 13:13). Evident, în momentul în care altarul a fost înghiţit de Jertfă, întregul sistem al purităţii rituale a devenit caduc. Puritatea este doar a inimii. Sfinţenia nu mai trece prin stomac.

În fine, koinos din Noul Testament nu este un tip de puritate diferit de cel redat prin akathartos, ci un sinonim conjunctural - cultural - al lui akathartos. Necurat era ceea ce era "comun" la neevrei, în top aflîndu-se chestiuni de dietă (pentru detalii, vezi discuţia cu Florin Lăiu, indicată la început).

Fricţiuni teologice V

Dacă Leviticul 11 şi Deuteronomul 14 ar fi avut ceva de-a face cu sănătatea, atunci Isus n-ar fi trebuit să-i lase pe ucenici să mănînce fără să se spele pe mîini (Matei 15:2; Marcu 7:2).

Una dintre găselniţele prin care adepţii perpetuităţii necurăţiei porcului "se scot" din diverse pasaje problematice ale Noului Testament este distincţia dintre doi termeni greceşti - koinos şi akathartos. Cel dintîi s-ar referi la "necurăţia rituală", iar cel de-al doilea la "necurăţia fizică / intrinsecă". Povestea asta este o prostie. În traducerea grecească (LXX) a cărţilor canonice ale Vechiului Testament, koinos abia dacă apare de vreo 4 ori, niciodată referitor la vreo formă de necurăţie. Akathartos este folosit uniform pentru a reda ideea de impuritate rituală (inclusiv în cazul animalelor). Mai mult, cînd koinos capătă - abia într-o apocrifă intertestamentală - sensul de "necurat", referinţa este la animale necurate (1 Macabei 1:47.62; cf. 2 Macabei 6:18-20).

Prin urmare, cînd Pavel scrie în Romani 14:14 că "nimic nu este necurat în sine", se referă inclusiv la animale. De altfel, Petru spune în Fapte 10:28 că "niciun om" nu este "spurcat (koinos) sau necurat (akathartos)". Este clar că pentru el cele două cuvinte sînt sinonime perfecte ("necurăţia" omului nu poate fi decît rituală). La fel cum e clar că afirmaţia lui anulează posibilitatea contractării de impuritate - poţi să mănînci ce vrei, nici un tip de carne nu te face necurat.

De ce stau lucrurile astfel? Ce s-a întîmplat cu mozaicul concept de necurăţie rituală? Foarte simplu - a fost înghiţit de Jertfă. Impuritatea cultică făcea parte dintr-un întreg sistem de administrare a distanţei dintre om şi Dumnezeu. Jertfa lui Hristos aruncă în aer paradigma aceasta, distanţa (sub toate formele ei) fiind înlocuită de apropiere. Toţi cei care cred sînt preoţi cu acces în sfînta sfintelor. Iar moartea - necurăţia prin excelenţă - a fost înghiţită de viaţă. Religia lui Hristos nu are loc pentru "ziduri de despărţire" (nici între oameni, nici între om şi Dumnezeu), singura puritate care contează fiind a inimii. Duhul nu face nicio deosebire, pentru că "a curăţit inimile prin credinţă" (Fapte 15:9).

Dacă necurăţia porcului este fizică/intrinsecă, atunci omul este (şi azi) într-o permanentă stare de necurăţie. De ce? Pentru că avem în flora intestinală microorganisme (de zece ori numărul de celule din corpul uman) care se hrănesc cu mortăciuni (materie organică, animală şi/sau vegetală, aflată în descompunere).

Fricţiuni teologice IV

Sensul triplei viziuni petrine din Fapte 10 este elucidat, printre altele, în trei pasaje legate de un acelaşi cuvînt: FA 10:20; 11:12; 15:9. Termenul comun la care mă refer este verbul diakrino, care înseamnă "a face deosebire", "a discrimina" (da, apare şi în 10:20, fiind tradus de Cornilescu prin apelul la un sens derivat - "a ezita", "a sta pe gînduri"). Morala viziunii cu animale necurate este că Duhul nu face nicio deosebire între evrei şi neevrei. Oricine "primeşte cuvîntul" (compară FA 2:41; 8:14; 11:1) primeşte şi botezul Duhului (FA 8:15-17; 11:15). Dumnezeu a deschis neamurilor "uşa credinţei" (FA 14:27).

Pînă aici, orice adventist ar fi de acord cu mine. Dar e nevoie să analizăm şi implicaţiile. Ce înseamna că "Duhul nu face deosebire"? Păi, să ne uităm un pic mai atent în povestea lui Petru. Adventiştii mi-ar spune grăbit (cum face profesorul Lăiu) că există două feluri de necurăţie - discul stricat cu "necurăţia fizică" şi "necurăţia rituală". Am dat deja suficiente motive pentru care această disociere este fără temei biblic şi cu totul confuză. Dar s-o acceptăm ad hoc. Cînd emisarii lui Cornelius ajung la Petru, el era găzduit în casa unui tăbăcar. Or, ştiţi foarte bine ce presupune această meserie - contactul permanent cu animale moarte. Tăbăcăria era o profesie necurată pentru evrei. Nu întîmplător casa evreului Simon era "lîngă mare". Şi totuşi, Petru - asemenea lui Isus - nu are probleme cu tabuurile rituale ale fariseilor.

Iope - oraşul fugii lui Iona, antitipul misiunii la neamuri - este pentru Petru scena unei lecţii noi. Duhul nu e mulţumit cu acceptarea celor care se expun "necurăţiei rituale". Duhul este antidotul pentru orice fel de necurăţie. Neamurile se deosebeau de evrei în primul rînd prin ignorarea întregului sistem de puritate rituală (unde intră şi "necurăţia fizică" a porcului). Iar Petru trebuie să înveţe lecţia categorică (are de trei ori aceeaşi experienţă extatică) a "deschiderii uşii credinţei" pentru cei care nu se construiesc identitar prin tabuurile animaliere din Legea lui Moise. Lucrul ăsta devine evident în decizia conciliului de la Ierusalim. Nişte creştini proveniţi din "partida fariseilor" (campionii purităţii de orice fel) ar fi dorit ca neamurile "să fie tăiate împrejur şi... să păzească Legea lui Moise" (FA 15:5). Asta ar fi însemnat efectiv că, pentru a deveni creştin, trebuia să devii mai întîi evreu. Care a fost decizia conciliară? "S-a părut nimerit Duhului Sfînt..." că neamurile puteau rămîne neamuri, respectînd doar regulile mozaice valabile şi pentru imigranţi (cf. FA 15:28-29). Printre acestea nu se regăsea şi tabuul privitor la carnea necurată.

Care a fost implicaţia ultimă a viziunii din Fapte 10? Petru a intrat "fără ezitare / discriminare" în casa unor mîncători de porc. Nici n-a apucat să termine de predicat, că Duhul i-a şi botezat. Iar predica poate fi citită (peste tot) în Noul Testament - nimic despre impunerea Legii lui Moise. Fapte 15 nu face decît să oficializeze instituţional "deschiderea uşii credinţei" de către Duhul Însuşi. Pînă la urmă, întreita viziune cu animale necurate este, printre altele, despre animale necurate.

Sondaj

Pînă termin eu de scris a patra "fricţiune teologică", haideţi să vă întreb ceva: cum funcţionează principiul reprezentativităţii în biserica din care faceţi parte? Mai precis, care este cvorumul stabilit în prealabil pentru ca o decizie luată prin vot să fie considerată reprezentativă şi valabilă pentru întreaga comunitate? În biserica adventistă, manualul denominaţional lasă la latitudinea bisericii locale sau a comitetului stabilirea cvorumului, atît pentru şedinţele comitetului, cît şi pentru adunările administrative (dar nu de la caz la caz). Asta nu înseamnă că el poate scădea sub "jumătate plus unu" - minimul uzual pentru grupuri bine definite, cu criterii explicite de apartenenţă. Din cîte îmi aduc aminte, BAZŞ respectă această uzanţă democratică (mi s-ar părea absurd să fac parte dintr-o biserică în care chestiunile ce ţin de competenţa plenului unei adunări generale să fie decise de - eu ştiu - 51 din 167 de membri, adică un pic peste 30%). Voi ce ştiţi, ce ziceţi?

Fricţiuni teologice III - o poveste porcină

Profesorul Lăiu îşi încheie postarea în marginea căreia scriu aceste "fricţiuni teologice" cu citarea unei opinii răzleţe (despre care el crede că e rezonabilă, ba chiar profundă) cu privire la exorcizarea din Matei 8:28-34 / Marcu 5:1-20 / Luca 8:26-39. Ca să vă fie mai uşor, o reiau şi eu aici (în transpunerea lui Florin): "Am observat o anumită afinitate între acele duhuri necurate şi animalele necurate. Cred că Iisus le-a permis în mod ironic să se asocieze astfel (duh necurat în trup necurat) pentru a condamna practica evreilor renegaţi (sau liberali) din zona aceea. Mi-am pus întrebarea: De ce Iisus, care nu a făcut nimănui nici o pagubă, a permis distrugerea turmelor de porci? Eu cred că dacă ar fi fost vorba de turme de oi, El nu ar fi permis demonilor să le distrugă!"

În primul rînd, episodul se petrece în Decapole (cf. Marcu 5:20), o regiune greco-romană (despre care puteţi afla mai multe aici). Turmele de porci nu sînt ceva straniu în peisaj. Prin urmare, "evreii renegaţi (sau liberali)" - ptiu, drace! - sînt o fantasmagorie. Isus nu avea ce să condamne, nici cum să fie ironic. În al doilea rînd, Isus e celebru şi printr-o întîmplare în care nu s-a sfiit să "facă pagubă" - mă refer, evident, la "curăţirea templului". Sînt, de altfel, comentatori care asociază cele două episoade în numele unei demonstraţii soteriologice (şi jertfele curate, şi cele necurate sînt depăşite de oferta sa sacrificială). Trei: pentru Isus conta cel mai mult omul (şi puritatea lui). Avem toate motivele să credem că le-ar fi permis demonilor (singurele personaje evanghelice în dreptul cărora se foloseşte adjectivul akáthartos) să "intre" în orice soi de animal - dacă aşa cerea povestea. Doară, în sistemul mozaic, fix un animal curat (un ţap) era folosit pe post de transportor pentru toată necurăţia unui an de zile. Ceea ce mă aduce la a patra şi ultima observaţie: morala acestui episod evanghelic nu este că porcii au o "afinitate" pentru duhuri necurate (sau viceversa), ci - dimpotrivă - că pînă şi animalele necurate sînt prea curate pentru duhurile necurate. Să mă explic.

Marcu ne spune de trei ori în deschiderea poveştii că omul "stăpînit de un duh necurat" locuia "în morminte" (5:2.3.5). Luca menţionează acest detaliu o singură dată, ca şi Matei; dar adaugă un altul la fel de interesant - că, atunci cînd rupea legăturile, omul nostru "era gonit de dracul prin pustii" (8:29). Şi mormintele, şi pustia sînt - măcar la nivel simbolic, prin asociere cu moartea, cu increatul - locuri ale necuratului (pustiul era destinaţia ţapului pentru Azazel; cf. Leviticul 16:22). Demonii au o "afinitate" pentru ele. Cel mai mult le place să poarte prin asemenea locuri fiinţe curate, pe care şi le subjugă. Ăsta e deliciul lor suprem. În toţi cei trei sinoptici, ideea "transferului" la porci le aparţine demonilor, dar nu este decît o soluţie în disperare de cauză (nicidecum o delectare anticipată voios). Ei fac tot posibilul să rămînă "în zonă" (Marcu 5:10), să nu ajungă "în abis" (Luca 8:31). Acesta - abisul ("adîncul") - este, la Pavel, "locuinţa morţilor" (Romani 10:7) sau, la Ioan, un loc-sub-cheie (Apocalipsa 9:1; 20:1-3; de asociat probabil cu "închisoarea" din 1 Petru 3:19 şi tartarul din 2 Petru 2:4). În cosmologia simbolică a Bibliei, marea este şi ea "adîncul" (vezi Geneza 1:2). Or, demonii sfîrşesc exact unde nu-şi doreau. Porcii nu sînt un "plasament" norocos, ci un mult prea scurt drum către un deznodămînt inevitabil.

Trebuie să mai adaug aici doar unul sau două lucruri. Luca spune "în lac", nu "în mare" ca la Matei şi Marcu. Asta se datorează faptului că pentru el doar Mediterana este "mare" (vezi Fapte 10 - Iope e port la Mediterana - sau 27). Simbolismul rămîne însă intact, cu atît mai mult cu cît cuvîntul pentru "lac" nu mai apare în Noul Testament decît în Apocalipsă - "iazul de foc" în care sfîrşesc diavolul, fiara, profetul mincinos, fricoşii, ba chiar şi "moartea şi locuinţa morţilor". Diavolii au crezut că se tocmesc cu Isus, iar acesta le-a tras o ţeapă de proporţii. În fine, vă amintesc că imaginea sfîrşitului "în mare" apare şi altundeva în Noul Testament: oricine "scandalizează" pe "unul din aceşti micuţi" îşi merită piatra de moară agăţată de gît şi răcoarea de pe fundul mării (Matei 18:6 / Marcu 9:42 / Luca 17:2); la fel, "Babilonul, cetatea cea mare", sfîrşeşte metaforic ca o "mare piatră de moară" în adîncul mării (Apocalipsa 18:21). Această destinaţie este o condamnare definitivă.

Apendice fricţional şi fantezii acvatice

Am uitat să-l trag de mînecă pe Florin Lăiu şi într-o altă chestiune. Dom' profesor sugerează - nici mai mult, nici mai puţin - că a mînca porc este un păcat pasibil de pedeapsă divină. Vreau şi eu să văd acel articol de lege mozaică în care sînt prevăzute pedepse (omeneşti măcar) pentru consumul de porc.

Şi pentru că Enthousiasmos a stat destul în music box, iar vara ne face să tînjim halucinant după fabuloase perdele de apă sau răcoroase lacuri de munte, puteţi asculta acum trei mostre de pe albumul Wasserspiele (dedicat în întregime temei acvatice în literatura pianistică romantică şi impresionistă) al artistului german de origine română Eduard Stan.

Fricţiuni teologice II

Încep această a doua rundă de "fricţiuni teologice" cu o reacţie la nişte remarci ale lui Florin Lăiu. Spune dom' profesor: "dacă cineva vrea să confunde necurăţia fizică şi necurăţia rituală, este liber să o facă". Vreau să ştiu şi eu care e diferenţa - mai precis, ce este aceea "necurăţie fizică". Pentru că, pe de o parte, Florin recunoaşte absenţa unei diferenţieri terminologice in codul mozaic; iar pe de alta, nu pot să pricep cum, de exemplu, necurăţia genitală (a femeii la ciclu sau a bărbatului după o poluţie nocturnă) nu intră la categoria "necurăţie fizică", deci etern valabilă. Apropo de precedente "pre-mozaice", pasajul din Geneza 31:34-35 trădează vechimea tabuului - pasaj cu atît mai savuros cu cît, în limbajul Vechiului Testament, şi idolii sînt o "necurăţie", iar la Ezechiel (36:17) "spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei" devine paradigmatică pentru apostazia idolatră a lui Israel. Să mai adaug că Noul Testament "menţine porunca", deşi nu o "reconfirmă"?

Am folosit mai sus, vorbind despre impuritatea genitală, tocmai raţionamentul lui Florin cu privire la cărnurile necurate. Dacă Florin are dreptate în privinţa ultimelor, atunci ar trebui să susţină şi perpetuitatea celei dintîi. Eu unul - vă aduc aminte - le resping, pe baza teologiei Noului Testament, în egală măsură.

Dom' profesor "o comite" cu totul neaşteptat cînd vine vorba de invocarea lui Petru, cel din 1 Petru 1:14-16, în sprijinul tezei sale cum că trebuie să deosebim şi astăzi între animale curate şi necurate. Spune Florin: "Aici apostolul citează din Legea lui Moise, cu referire la distincţia dintre cărnuri curate şi necurate, aşa cum apare în concluzia capitolului 11 din Levitic, care legiferează aceste interdicţii (v. 44-47)." Şi: "Aceeaşi injoncţiune se repetă în Lev 20:25-26." Uluitor! Chiar să fi uitat Florin că acestea nu sînt singurele contexte în care apare porunca "fiţi sfinţi"? Leviticul 19:2 (singurul pasaj din LXX identic cu 1 Petru 1:16) spune şi el "fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt"; iar contextul este acela al purităţii relaţiilor sexuale (capitolul anterior) şi (imediat după) al respectării poruncilor a cincea, a patra şi a doua din decalog. Leviticul 20:7 are şi el aceeaşi injoncţiune, contextul fiind acela al condamnării spiritismului (vezi şi 20:26-27) şi, ulterior, al unor aplicaţii specifice ale unor porunci din decalog (a cincea şi, in extenso, a şaptea). Iar Numeri 15:40 spune "fiţi sfinţi" tocmai după ce a decretat purtarea de ciucuri cu fir albastru la colţurile veşmintelor (terminologia lui Cornilescu)!

De altfel, Petru ne spune el însuşi foarte limpede la ce se referă. Chiar în versetul 14 vorbeşte despre "pofte" - care în mod cert nu sînt culinare (vezi 1 Petru 2:11...; 4:1-4). Puritatea pe care o propune este "prin Duhul" şi întru dragoste (1 Petru 1:22). Lucrurile de lepădat sînt răutatea, vicleşugul, prefăcătoria, pizma, clevetirea (1 Petru 2:1) - acestea spurcă. Conştiinţa este cea care trebuie să rămînă curată (1 Petru 3:16.21), lucru care nu se realizează ferindu-te de un soi de carne sau altul, ci prin antitipul mîntuitor al botezului (adică prin credinţa dătătoare de viaţă în mijlocirea Fiului), care nu este "o curăţire de întinăciunile trupeşti" (tot 1 Petru 3:21). Nu găsesc nicio urmă de referinţă la alimentaţia kosher în 1 Petru.

Dom' profesor, nota 2 la exegeză! :)

Fricţiuni teologice I

Am descoperit de curînd că o postare mai veche a lui Florin Lăiu despre "spurcăciuni" a generat, prin primăvară, o mică discuţie în care am fost citat. Lucrul acesta m-a determinat să reiau investigaţia în legătură cu distincţia curat-necurat. Vă propun aşadar o serie de "fricţiuni" teologice (nu neapărat limitate la reglementările mozaice cu privire la alimentaţie şi perpetuitatea / caducitatea lor) din care sper să iasă scîntei. Adică lumină :)

Scrie dom' profesor: "Săptămîna, ca perioadă ciclică marcată de o zi sacră, îşi are originea în VT înainte de Moise". Iar apoi trimite demonstrativ la Geneza 2:1-2; 7:4-10; 29:27-28. Ei bine, această afirmaţie e de mai multe ori problematică. În primul rînd, chiar şi acceptînd ad hoc teza auctorialităţii mozaice a Genezei, avem în paginile ei opinii teologice şi "istorice" contemporane lui... Moise, nu de dinaintea lui. Cu alte cuvinte, putem stabili cel mult că săptămîna era cunoscută undeva la mijlocul mileniului II a.Chr., fiind considerată extrem de veche. În al doilea rînd, pasajele din capitolele 7 şi 29 nu spun nimic despre "o perioadă ciclică marcată de o zi sacră". Cel dintîi se referă la o unică perioadă de şapte zile (în care, cel mai probabil, a avut loc îmbarcarea tuturor "pasagerilor") care precede potopul. Iar al doilea, la durata tradiţională a unei nunţi în Orientul Apropiat antic.

Florin ar fi putut cita cu ceva mai mult succes în sprijinul tezei sale superbul pasaj din Geneza 8:6-12. Aici, mai întîi implicit, apoi - de două ori - explicit, apar trei perioade consecutive de cîte şapte zile. Nu ni se spune nimic despre vreo "zi sacră", dar măcar avem "o perioadă ciclică". Problema este că apariţia lui 7 în povestea biblică a potopului nu este cîtuşi de puţin unică. Versiunea poveştii inclusă în Epopeea lui Ghilgameş recurge şi ea la simbolistica lui 7 - potopul lui Utnapiştim a durat fix şapte zile (la fel ca în poemul despre Atrahasis), iar prima pasăre-spion (la el e porumbelul, urmat de o rîndunică şi un corb) e trimisă în recunoaştere tot "după şapte zile". Or, nu ştim nimic sigur despre săptămînă (cu atît mai puţin despre una ritmată de sabat) la sumerieni sau akkadieni. 7 este desigur încărcat simbolic, fiind un motiv literar recurent.

Simbolistica lui 7 corespunde aici (în Geneza 7 şi 8, unde şi 40 e un număr important), în oglinda distrugerii, creaţiei în 7 din primul capitol. Are loc o dez-inaugurare, o re-inaugurare a lumii. Lucrul acesta e sugerat chiar de pasajul păsărilor-spioni. Corbul - animal necurat - are în ebraică un nume (înrudit etimologic cu termenul pentru "seară"), legat desigur de penajul lui, care trimite la întunericul de deasupra apelor din Geneza 1:2. Asocierea aceasta întăreşte ideea că "necurăţia" este înrudită conceptual cu haosul, cu deşertul (pustiul - vezi şi ţapul pentru Azazel), cu moartea (corbul s-a dovedit ineficient ca "spion" tocmai pentru că - spun comentatorii - s-a apucat să devoreze cadavre plutitoare). Porumbelul - animal curat şi adesea alb - poate fi asociat luminii, ba chiar - printr-un ocol nou-testamentar - Duhului (prezent şi el în Geneza 1:2). În orice caz, el face parte din tabloul renaşterii purificatoare a lumii. Mai mult: ca pentru a sublinia legătura cu Geneza 1, porumbelul caută în zborul său... odihnă (menirea oricărui templu). La început, nu găseşte. Se întoarce la Noe, al cărui nume înseamnă tocmai "odihnă". E un alt indiciu cum că arca lui Noe funcţionează în povestea biblică a potopului ca un sanctuar. Un sanctuar în care este loc, ca în viziunea lui Petru din Fapte 10, şi pentru "spurcăciuni".

În Geneza 9 i se permite pentru prima dată omului să mănînce animale. Autorul textului biblic este însă extrem de "neglijent", pentru că spune: "tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană" (v.3). Mai mult, "ce se mişcă" e de fapt, în original, cuvîntul (folosit din abundenţă în capitolele 1 şi 6-8) pentru "tîrîtoare" - excluse în bloc din dieta (re)comandată de Leviticul 11. Singura prevedere alimentară este cea referitoare la sînge - valabilă în codul mozaic şi pentru străini (Leviticul 17) şi reiterată la conciliul de la Ierusalim (Fapte 15). Distincţia curat-necurat apare doar în contextul jertfei (Geneza 8:20). Iar autorul e din nou neglijent: Noe "a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar". Orice soi de animal curat (nu doar boii, ţapii, berbecii şi porumbeii) a devenit jertfă. Sau invers: doar soiurile de jertfă au fost socotite curate.

Ficţiuni teologice

Că tot e şi anul acesta România sub ape, hai să vă întreb: ştiaţi că populara (printre adventişti şi penticostali) teorie a "revărsării" Duhului sub forma "ploii tîrzii", care e alta decît "ploaia timpurie", e o ficţiune teologică fără urmă de temei biblic? Ideea asta a fost "descoperită" în deceniul al treilea al secolului XIX, în contextul efervescenţei milenariste din Anglia (numele lui Lewis Way şi Edward Irving, precursori ai dispensaţionalismului şi, respectiv, penticostalismului, sînt asociate cu primele apariţii ale acestei interpretări în scris). Şi nu este decît rezultatul unei exegeze abuzive la Ioel 2. Noul Testament însuşi (i.e. Petru, care citează din Ioel 2) nu ştie nimic de ea.

Scrisori din lună

Din luna de pauză, care va să zică.

În primul rînd, veţi fi observat că, de cîteva săptămîni bune, site-ul itfaces.me e mort. Dispărut fără urmă. Plecat şi el - cel mai probabil - la Conferinţa Generală. Unde un preşedinte curajos, teolog deloc izolat într-un turn de fildeş, capabil să înţeleagă inevitabilitatea schimbării, a fost înlocuit orbeşte (ca de obicei, de altfel) cu un birocrat remarcabil doar printr-un accident biografic, prin fidelitatea faţă de sistem şi extremismul conservatorismului său (episoade anti-muştar - pe bune - şi, evident, militant creaţioniste). Un preşedinte care şi-a început mandatul aducîndu-le aminte adventiştilor că ei, nu altcineva, sînt "rămăşiţa". Cîh!

Între timp, un binecunoscut comic adventist, cu multiple doctorate, debitează inepţii de la amvoane. Poate nu ştiaţi: eudaimonia e (doar în capul lui Iacob Coman) "binecuvîntarea dracului" (care are ceva de a face cu norocul) şi antonimul lui eulogia, care - conform aceluiaşi saltimbanc semidoct - e "binecuvîntarea lui Dumnezeu". Acelaşi personaj pestriţ susţine mîntuirea prin eros. Dar numai d-ăla cu acte în regulă. Cîh!

Am mai aflat în luna asta că uniunea română (nu, nu pot fi mai precis) consideră calificarea de psiholog (mă refer la o licenţă în domeniu) incompatibilă cu pastoraţia. Cică "conflict de interese". Cred şi eu - nu care cumva să le dăm o şansă oamenilor la vindecare şi maturitate. "Uniunii române" - oricine ar fi ea în acest caz - eu îi spun "du-te mă!" Cîh!

Poate mă ajutaţi să văd încet-încet şi faţa luminoasă a lunii :)

Formular de nonvaloare

Mi-au căzut astăzi ochii pe un "Formular de evaluare" a studenţilor de la ITA - Cernica. Instrumentul acesta e - cu indulgenţă - o mare prostie. El spune, cu siguranţă, mai multe despre evaluatori decît despre evaluaţi (cum ar fi, de exemplu, că cei care l-au conceput sînt nişte hoţi indolenţi - "formularul" poartă destule urme ale faptului că este adaptarea inabilă a unui chestionar de auto-evaluare). Nu o să mă opresc decît asupra unui singur detaliu - din punctul meu de vedere, cel mai semnificativ.

Unul dintre factorii cotaţi în cadrul secţiunii "Caracter şi spiritualitate" este "Atitudinea faţă de organizaţia bisericii". Descriptorii oferiţi pentru această rubrică sînt: "Manifestă respect faţă de organizaţia bisericii şi liderii săi; Evită critica; Înţelege chemarea sa şi a celorlalţi în cadrul organizaţiei bisericii". Despre ce e vorba aici? Care e, în concepţia birocraţilor de la Cernica, unul dintre - nu ştiu - trei, maxim patru indici ai spiritualităţii (alături de "Practici devoţionale", "Spirit misionar" şi poate "Slujire")? Foarte simplu: obedienţa. Să-ţi cunoşti locul, să nu dai inutil din gură, să respecţi necondiţionat superiorii şi sistemul care le conferă autoritatea.

Vă mai miraţi de ce "corpul pastoral" arată cum arată? Şi de ce este absurd să aşteptăm schimbarea din "sistem"? Spiritualitate înseamnă încă în viziunea multor pastori adventişti docilitate.

PS Apropo, singurul mod în care o asemenea evaluare ar deveni utilă este să se facă nu o dată, la finalul studiilor, ci de două ori, la debutul lor şi la final. Rezultatele evaluate comparativ ar fi o notă indirectă pentru profesori. Ce ziceţi? :)

În sfîrşit

Se rupe tăcerea.

Nişte sodomiţi

Ştiţi cine se numără printre sodomiţii de azi? Pastorii adventişti care au ignorat de-a lungul timpului sesizările în legătură cu abuzatorii de minori din cadrul bisericii. Pastori şi laici adventişti care au impresia că Vasile Fereşteanu este "persecutat" pentru credinţă şi performanţe misionare. Poltroni adventişti care nu vor să-şi ia mîinile de la ochi pentru ca să se confrunte cu realitatea (inclusiv cu propria realitate).

Aceşti sodomiţi ar putea învăţa cîte ceva de la fraţii lor catolici. Episcopul de Bruges şi-a dat recent demisia după ce a recunoscut un abuz săvîrşit chiar de el. Alţii au făcut acelaşi gest pentru simpla asumare a unui eşec pastoral în protejarea victimelor de abuz sexual. Benedict însuşi spunea zilele trecute că "cea mai mare persecuţie a bisericii nu vine de la duşmani din afară, ci rezultă din păcatul din interiorul bisericii, motiv pentru care biserica are o profundă nevoie... nu doar de iertare, ci şi de dreptate. Iertarea nu este un substitut pentru dreptate". Pe cînd un pastor adventist din România care să vorbească în acest fel? Unul singur măcar!

Vitium sodomiticum

După ce am "reabilitat"-o, acum cinci săptămîni, pe samariteanca de la fîntîna lui Iacob, m-am decis să vă propun un alt exerciţiu de rigoare exegetică. Folosim azi "sodomie" şi "a sodomiza" cu referire la o anumită practică sexuală sau la orice act sexual "contra naturii". Biblia are însă o altă perspectivă, deloc îngustă, asupra păcatului sodomitic.

Povestea sodomiei începe în Geneza 19. Nişte străini ajung la Sodoma şi sînt găzduiţi de un alt străin, stabilit în oraş. Sodomiţii vor să-i atace pe străini, inclusiv pe străinul care îi găzduieşte (remarcaţi, vă rog, ameninţarea din 19:9). Comportamentul acesta neospitalier intră în pregnant contrast cu două episoade anterioare: Avraam se purtase frumos atît cu musafirii ajunşi la Sodoma (cap. 18), cît şi cu sodomiţii înşişi (cap. 14). Astfel, din punct de vedere narativ, cireaşa de pe tortul răutăţii sodomite nu este homo-erotismul, ci încălcarea elementarului cod (antic-) oriental al ospitalităţii.

Această lectură la Geneza 19 este confirmată direct şi indirect de pasaje precum cele din Isaia 1:10-17.23; 3:9.14-15; Ezechiel 16:49-50; Ieremia 49:16-18; Ţefania 2:9-10. Profeţii asociază Sodoma în primul rînd cu oprimarea categoriilor defavorizate (unde se încadrează în mod tradiţional şi "străinul"). Mai mult, avem pentru comparaţie istoria din Judecători 19-21. Şi acolo un străin e găzduit de alt străin într-o cetate ai cărei locuitori se arată inospitalieri pînă la crimă. Scenariul şi terminologia sînt izbitor de asemănătoare cu cele din Geneza 19. Ca să fim cît de cît corecţi, "beniamit" ar trebui să fie sinonim cu "sodomit". În fine, nu uitaţi de povestea prostituatei Rahav (Iosua 2) - cea care găseşte protecţie în schimbul ospitalităţii. O inimă bună pare să fie mai importantă decît profesia. Şi, dacă nu vă sînt suficiente confirmările VT, aruncaţi un ochi peste Matei 10:14-15; 11:23-24 (cf. şi sinteza celor două pasaje, despre care unii ar spune că provin din Q, în Luca 10:10-15).

De unde atunci semantizarea strict sexuală a sodomiei? Pe de o parte, din coliziunea rigorismului post-exilic iudaic cu moravurile greceşti ale imperiului (de la Macedon la Cezar). Filon, în De Abrahamo, face printre primii legătura între soarta Sodomei şi moravurile efeminate ale locuitorilor ei. Urme ale acestei concepţii apar şi în NT - în 2 Petru 2:6 (şi contextul; vezi şi pasajele paralele din Iuda). Apropo, aceste texte inspirate de apocaliptica iudaică (cf. pseudepigrafele lui Enoh), ce susţinea printre altele ideea contactului sexual între îngeri şi femei în epoca antediluviană, sînt o dovadă grăitoare cum că Noul Testament nu are neapărat ultimul cuvînt în materie de exegeză la Vechiul.

Pe de altă parte, teologia medievală creştină, confiscată în cele din urmă de neo-platonism, a exacerbat viziunea negativă a sexualităţii, propulsînd deviaţionismul sexual printre păcatele cele mai grave. Origen, în Homilia in Genesim, susţinea încă interpretarea socială a sodomiei. Augustin însă prezenta deja cu vehemenţă noua obsesie sodomită (e interesant că, probabil, Origen s-a castrat în tinereţe "pentru Împărăţie" - lucru care face şi mai semnificativă opinia lui despre păcatul sodomit). Concepţia aceasta homofobă este în mod clar populară în secolele V-VI p. Chr. (vezi poemul anonim De Sodoma sau două novellae - 77 şi 141 - ale lui Iustinian). Petrus Damianus, într-un opuscul scris pe la mijlocul secolului XI, este cel care inventează substantivul sodomia (Liber Gomorrhianus, capitolul XXV). Petrus Cantor (De vitio sodomitico, secolul XII) asociază omuciderea şi sodomia drept cele mai "strigătoare la cer" păcate.

Pentru aceşti autori medievali, sodomia nu este atît actul homosexual, cît orice deviere de la uzul "natural" al sexualităţii (adică întru procreaţie). Mai mult, Thoma de Aquino considera acest gen de păcat mai grav decît violul, adulterul sau incestul (presupunînd că acestea constau într-o acuplare heterosexuală) - în pofida lui Alain de Lille care, cu doar un secol mai înainte, le subsuma pe toate categoriei de peccata contra naturam (asta nu înseamnă că Thoma era prost sau imoral, ci doar că disocia, invocîndu-l pe Augustin, între nenatural - transgresare a unei categorii intrinsece - şi sacrilegiu - ofensă împotrvia unei categorii extrinsece, primul fiind în mai mare măsură un atac la Creator, cel care a instituit ordinea naturală). Şi, poate amuzant, teologul iezuit Leonard Lessius plasa, la începutul secolului al XVII-lea, în generoasa categorie a "sodomiei" orice act sexual care nu favorizează concepţia, inclusiv sexul hetero cu femeia deasupra (ştiaţi, nu?, că "poziţia misionarului" e fundamentată teologic).

Aşa se face că, mai ales pe baza opiniilor unor bărbaţi care "singuri s-au făcut fameni (mai mult sau mai puţin figurat) pentru Împărăţia cerurilor", avem azi o discutabilă teologie a sexualităţii şi uităm că, ori de cîte ori dispreţuim "evanghelia socială", sodomizăm.

Religia NU este soluţia

Data viitoare cînd cineva (eventual un pastor) îţi spune că soluţia problemelor tale de familie (de relaţie, în general) este rugăciunea, simte-te liber să-l faci mincinos. Dacă insistă şi adaugă la "reţetă" studiul Bibliei sau implicarea în viaţa bisericii, dă-i una, poate se trezeşte la realitate. Pentru că realitatea atîtor analize statistice, precum şi a observaţiei cu ochiul liber, este că religia nu face nicio diferenţă cînd vine vorba de abuzuri de orice tip, de divorţ, de sex premarital etc. Dimpotrivă, religia complică cel mai adesea dinamicile disfuncţionale de familie, condamnînd oamenii la disperare sau moarte lăuntrică şi privîndu-i de dreptul la asistenţă specializată.

Între ţările occidentale, America, cea mai religioasă dintre ele, are cel mai mic procent de copii care cresc cu ambii părinţi biologici (63%). E doar una dintre multele măsuri ale ipocriziei religioase. Apropo, m-a întrebat cineva dacă exemplele pe care le dădeam aici (în al treilea paragraf) sînt reale sau produsul fanteziei mele. Din păcate, sînt cît se poate de reale. Religia (în speţă adventismul, aşa cum e el practicat în România) n-a făcut nici cît negru sub unghie pentru aceşti oameni. Dimpotrivă.

Dragă ano*

(*Această postare este adresată dragului meu anonim citat in extenso acum o săptămînă, recidivist.)

Aşa cum am promis, nu-ţi mai postez comentariile ce ţin de un dialog privat. Dar, pentru că refuzi oferta mea de comunicare electronică (motivele sînt - toate - rizibile), şi pentru că nu poate fi vorba de o "conversaţie" dacă vorbeşti de unul singur, îţi răspund - fără alternativă - tot public.

Mai întîi, repet: nu mă cunoşti (ceea ce nu e în sine o pierdere, dar se întîmplă să fie un pivot al dialogului nostru). Nu am nevoie de puteri paranormale să-mi dau seama de acest lucru. E suficient să te citesc. Dacă m-ai cunoaşte (măcar atît cît îţi permit măştile mele virtuale), nu m-ai suspecta de amvonită şi nu ai pune la îndoială sinceritatea ofertei mele de creştere împreună.

Continui să fii incoerent: îmi spui că uzez de "un filtru comunicaţional opac" pentru a mă ecrana "demiurg" (sic!) de informaţia ce ar trebui să-mi parvină din exterior, dar tu eşti cel care refuză comunicarea directă şi se opreşte la unu-doi-trei (după amvonica - inventez şi eu - reţetă "introducere-cuprins-încheiere"). Îmi spui că pierd creşterea dimpreună, dar tu eşti cel care fie se consideră prea matur pentru mine, fie mă consideră prea arogant pentru sine.

Ştiu cu siguranţă, dragul meu anonim, cu cine am de a face: un copil năzuros, un picuţ fricos, un picuţ dornic de afecţiune. O spui chiar tu: "puerili sîntem amîndoi". Eu accept deja realitatea aceasta. Aştept optimist să devină confortabilă şi pentru tine.

Tromboane apocaliptice

Am vrut încă de săptămîna trecută să zic o vorbă sau două despre această ediţie a O&P. Pe Cezar l-am cunoscut în treacăt în '99, pe cînd studia la AU. A avut atunci amabilitatea să-mi recomande nişte cărţi şi să mă ajute să le procur. Mi-e simpatic, măcar pentru că a renunţat la catedra de teologie şi scrie scenarii de film. Dar de aici vine cumva şi problema.

Emisiunea e cu adevărat bună în două privinţe:

• demontează pe cît posibil interpretarea clasică adventistă la trîmbiţe; şi
• atacă hermeneutica istoricistă - lucru excelent, cu valoare terapeutică, pentru adventistul obsedat de "împliniri profetice".

Are însă şi un mare defect: a imagina posibile aplicaţii (în viitor sau în trecut - nu contează) înainte de a face o analiză simbolică (intertextuală) şi teologică a textului Apocalipsei este o eroare impardonabilă. Cezar nu face decît să înlocuiască un scenariu (istoric, figurat) cu un alt scenariu (viitor, cică literalist), ignorînd natura simbolică şi teologică a textului. Să inţeleg că va veni o vreme în care toate cele trei tipuri (singura clasificare posibilă?) de asteroizi vor "ploua" pe pămînt, de la mic la mare? Nu care cumva să vină ăla mare mai întîi, să ne strice jucăria hermeneutică!

Vreau să-mi arate şi mie cineva măcar un singur detaliu din viziunile Apocalipsei care poate fi interpretat literal. Eu nu am găsit încă niciunul. Credeţi oare că anumiţi oameni vor fi transformaţi în stîlpi de susţinere ai templului ceresc? Că Hristos este miel sau leu? Că toţi locuitorii noii lumi vor purta haine albe, într-o penibilă culme de plictis cromatic? Că vom locui toţi într-o imposibilă cetate cubică? Că îngerii umblă cu seceri, potire şi peceţi? Unul, un singur detaliu de interpretat literal vreau să-mi arătaţi şi mie în viziunile Apocalipsei. Cît despre trîmbiţe, un indiciu: primele patru (şi poate nu doar ele) pot fi citite excelent în oglinda capitolului 1 din Geneza.

Şi pentru ca să-i fac în ciudă comentatorului citat de mine în postarea anterioară, vă somez să citiţi acest text savuros (de unde am furat, extinzîndu-i aria semantică, titlul acestei postări). Într-adevăr, mai mult decît de fascinul unei interpretări ar trebui să ne pese de ce are ea să ne spună despre Dumnezeu.

Reclamă şi reclamaţie

Am primit azi aici următorul comentariu:

Bogdane, (scuza-ma de incalcarea conventiilor blogistice) eu sunt de acord cu pozitia fratelui Cristescu mentionata mai sus in commentariul anonim in care te intreaba ce Biblie citesti. M-ar interesa o confruntare intro cele doua Biblii - a ta si a lui dar nu stiu la ce ar folosi. Asta pentru ca Bibliile voastre, amandoua par niste manuale de teologie bine ascutite si pregatite sa produca rani cat mai serioase. Din punctul asta de vedere sunteti la nivele sensibil egale. Blogul asta pare sa se transforme dintr-un forum teologic intr-o curte a scolii unde se impart pumni si picioare intre gastile de cartier dupa ore. Vezi tu, in scurtele pauze dintre pumnii in dinti si suturile in zona dorsala, mai apar niste trimiteri la Dumnezeul Bibliei doar pentru a va justifica agresivitatea si partizanismul. Deplorabil! Cel mai mult ma fascineaza cum tu si cu Sorin va gratulati mascat din virfurile edificiilor voastre cladite pe hotarele noii media. Acolo va simtiti in apele voastre si uitati ca ar trebui sa coborati de acolo si sa dovediti ca teologia voastra poate schimba vieti si poate sa se transpara characterul lui Isus. Cum te astepti sa se schimbe ceva in "sistemul ticalosit" Adventist din jurul Carpatilor daca lupta ta se da pe campul de bataie al legalitatii casatoriei tale sau pe cel al reprimirii "guzganului tuciuriu" cu preocupari "imbucuratoare". Poate ti-a scapat din vedere faptul ca prin jurul tau sunt atat de multi care asteapta sa primeasca ceea ce tu ai la indemana: apa despre care vorbea Isus cu femeia de la fantana lui Iacob. Deocamdata se pare ca o risipesti incercand sa stingi un incediu prea mare pentru tine si care speri sa te transforme in pompierul de la tabloul de onoare.

Să le luăm pe rînd. În primul rînd, identitatea polihronului este de multă vreme unul dintre secretele lui Polichinelle. Prin urmare, dragă anonimule, nu e nevoie să-ţi ceri scuze pentru că-mi spui pe nume. Ar fi fost însă frumos - recunosc - ca, tocmai pentru că faci acest lucru, să-ţi spui şi ţie pe nume. Ce zici?

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar Adventist de România nu s-a vrut niciodată un "forum teologic". Dimpotrivă. Am început să scriu fix despre şi pentru găştile din curtea şcolii. Faptul că mai comit şi texte teologice este un bonus, un defect profesional - sper eu scuzabil. Am însă o nelămurire: unde l-ai văzut tu pe Lucian Cristescu agresiv şi partizan? I-ai spus cumva şi lui ce-mi spui mie? (Dacă nu, nu te mai obosi - o să te citească aici.)

Eu şi Sorin abia ne cunoaştem. Şi, sincer să fiu, nici nu ştiu dacă ne simpatizăm. Sînt chiar curios pe unde ai dibuit tu urme de gratulare reciprocă. Din cîte ştiu, el păstoreşte efectiv - bănuiesc că pe bune. Eu o fac doar virtual - mai nou aici (am trecut link-ul şi la "Bloguri pe care le scriu"). Teologia mea, te asigur, schimbă vieţi în fiecare zi - pe a mea, de exemplu.

Aşa cum am mai spus de nenumărate ori (dar se pare că e greu de priceput), nu am nicio luptă de dus pe "cîmpul de luptă al căsătoriei" mele. Am un dinte împotriva unui sistem nesimţit (care a făcut şi mai face, probabil, victime - altele decît mine) şi a unor oameni ipocriţi. Mă tem că printre aceştia te numeri şi tu: dacă nu de la cele mai strigătoare la cer nedreptăţi, atunci de unde să începem schimbarea "sistemului ticăloşit"? "Characterul lui Isus" se dă pe faţă, printre altele, şi prin militantismul nereţinut împotriva nesimţirii, a ipocriziei şi a nedreptăţii. Chiar aşa - ce Biblie citeşti?

Nu am vocaţie de pompier. Dimpotrivă. Îmi stă mult mai bine suflînd în flacăra plăpîndă a unei revoluţii care merită să devină incendiu. Sînt piroman, poftim. "Apa vieţii" este în primul rînd... VIE - nu şlefuieşte perle teologice atunci cînd e nevoie de un cuţit (Cuvîntul e sabie, nu?) înfipt în inima unor hidoşi vampiri.

Feţe-feţe

Am aflat azi, prin încurcatele căi ale Domnului, de existenţa unui site la nivelul Diviziunii Euro-Africa dedicat abuzului sexual. Site-ul are versiuni integrale în mai multe limbi, printre care şi limba română. Designer-ul site-ului are în portofoliu, printre altele, chiar site-ul uniunii române - ceea ce amplifică şi mai mult ironia faptului că nu văd să existe vreun link la el niciunde în paginile adventiste din România (am pus eu, probabil în premieră, un banner aici pe blog, jos în dreapta).

Site-ul acesta, care există de aproximativ un an de zile, e promovat în Franţa, Italia, Germania (din cîte reuşesc să-mi dau seama pe internet), dar nu la noi. Conţine cîteva lucruri esenţiale cu privire la abuzul sexual, cîteva resurse utile (mai ales în măsura în care aveţi acces la limba engleză şi la o bibliotecă occidentală). Cînd vine vorba de ajutor efectiv, eşti trimis(ă) la departamentul Misiunea Femeii de la uniune. Se întîmplă s-o cunosc pe Teodora (da, sîntem veri primari). E o fată de zahăr. Dar în asistarea victimelor abuzului sexual nu cred să aibă vreo competenţă (lucru dovedit, măcar în parte, în cazul Georgianei Munteanu). Mai mult, ea e doar un pahar de fată dulce într-un ocean de mutre acre - de aici inutilitatea acestui site, care e doar o faţadă menită să mascheze lipsa de interes şi/sau competenţă a feţelor bisericeşti în cazurile de abuz sexual, o faţadă - paradoxal - ţinută la secret.

PS Am remarcat că e încă afişat pe pagina principală update-ul în care precizam că pastorul lui Vasile Fereşteanu nu e hirotonit. Vă anunţ că, între timp, a fost hirotonit. Pe cînd hirotonire de către biserică, pentru competenţe dovedite, în locul hirotonirii de către pastori, pentru obedienţă demonstrată? Şi nu mă refer doar la filozoful de Găujani.